MEDITAŢII CARE NE POT AJUTA SĂ RESIMŢIM DURERE SUFLETEASCĂ ŞI SĂ DETESTĂM PĂCATELE SĂVÂRŞITE
Venerabilul Luis de Granada, Sinteza practică a vieţii creştine, Tratatul al doilea – Despre pocăinţă şi spovedanie.
MEDITAŢIA NR. 5 – CÂT URĂŞTE DUMNEZEU PĂCATUL
Te va ajuta de asemenea să dobândeşti această sfântă durere sufletească şi ură pentru păcat, meditarea profundă la ură enorma cu care-l urăşte Dumnezeu. Aceasta este atât de mare încât nu există minte omenească care să o poată cuprinde. Chiar de s-ar forma un singur intelect din toate intelectele făpturilor şi din toate limbile una singură, tot n-ar fi destul pentru a descrie şi înţelege mărimea acestei uri. Motivaţia este limpede! Cu cât este cineva mai bun, cu atât mai mult iubeşte bunătatea şi urăşte răutatea. De aceea, cum Dumnezeu este bun, şi nu bun oricum, ci infinit de bun, reiese de aici că are o dragoste infinită pentru bunătate şi o ură infinită pentru răutate, şi astfel recompensează pe una cu gloria veşnică, iar pe cealaltă o pedepseşte cu chinul veşnic şi cu privarea de binele infinit. Dincolo de acestea, este cert faptul că Dumnezeu detestă păcatul în măsura în care acesta merită să fie detestat şi anume în conformitate cu răutatea lui; şi dat fiind că răutatea aceasta este infinită – fiind săvârşit împotriva lui Dumnezeu a cărui maiestate este infinită -, reiese că infinită este şi ura şi detestarea pe care o are împotriva lui.
Pentru a înţelege mărimea acestei uri este foarte potrivită meditarea profundă la câteva dintre înspăimântătoarele pedepse pe care le-a aplicat în această lume păcatului; căci din fapte se cunoaşte inima, şi din aceste pedepse vom cunoaşte puţin din enorma ură cu care-l urăşte.
Spune-mi aşadar, cât de mare a fost pedeapsa dată acelui preafrumos înger [Lucifer] şi a celor care l-au urmat căci pentru un singur păcat acea făptură care era atât de elevată fu transformată în cea mai abominabilă din tot iadul şi din prieten cu Dumnezeu fu făcut cel mai mare duşman al său! Cât a fost de mare pedeapsa primită de Adam, primul om, şi de toată posteritatea lui şi de întreaga lume prin apele potopului; şi pedeapsa celor cinci cetăţi care au ars cu flăcări din cer; şi pedeapsa lui David pentru adulterul său şi a lui Saul pentru neascultarea lui, şi a lui Eli pentru neglijenţa sa în pedepsirea copiilor săi şi a lui Anania şi a Safirei pentru avariţie, a lui Nabucodonosor pentru mândrie şi în sfârşit toate pedepsele iadului – care vor ţine pentru totdeauna – şi care sunt pedeapsa propriu-zisă a păcatelor.
Dar peste toate acestea, cât de mare a fost pedeapsa şi satisfacţia pe care a luat-o Dumnezeu de pe urma Fiului Său pentru păcatele lumii? Aceasta este mult mai înspăimântătoare decât toate celelalte din pricina demnităţii infinite a Persoanei asupra căruia a fost executată.
Fiecare dintre aceste pedepse – dacă sunt meditate cu atenţia cuvenită reflectând pe îndelete la toate părţile şi circumstanţe lor – ne pot ajuta foarte mult să înţelegem rigurozitatea înspăimântătoare a justiţiei divine şi marea ură pe care o are împotriva păcatului; astfel se va trezi în inimile noastre teama de Dumnezeu împreună cu durerea şi detastarea păcatelor căci acestea merită în adevăr să fie detestate aşa cum le detestă Dumnezeu!
Dar pentru că nici tu, nici nimeni altcineva, nu poate avea o aversiunea aşa de mare, se cuvine să o avem măcar în măsura posibilităţilor şi să-i cerem Domnului să o crească în noi, căci o mare parte a adevăratei pocăinţe şi dreptăţi creştine constă tocmai în această aversiune faţă de păcat.
Meditaţiile pentru trezirea căinţei (de Ven. Luis de Granada)
