PREGĂTIREA CUM SE CUVINE PENTRU SĂVÂRŞIREA CELOR
TREI ACTE ALE PENITENTULUI
A treia meditaţie de pregătire  pentru primirea  sfântului sacrament al Pocăinţei – de Luis de la Puente S.J. (+1624)

Scopul acestei meditaţii este ca mai  înainte de a mă spovedi să fac o judecată de sine atât de completă încât prin ea să îndepărtez toate dificultăţile care ar putea să apară în cursul judecăţii sacramentale pe care urmează să o facă confesorul şi astfel să pot sta drepţi la judecata de pe urmă atunci când mă va chema Supremul Judecător.

Citeşte mai departe

Aşadar conştiinţa mea trebuie să mă acuze de toate păcatele fără a omite vreunul, raţiunea trebuie să judece ce merit pentru săvârşirea lor şi să dea sentinţa că sunt vrednic de o foarte grea pedeapsă. Frica de Atotputernicul Dumnezeu şi de riguroasa sa judecată trebuie să mă cuprindă şi să mă constrângă să accept cu smerenie orice penitenţă ar dicta raţiunea sau mi-ar impune confesorul. Iar întristarea, ca un executant judecătoresc, trebuie să mă îndurereze, zdrobindu-mi şi sfâşiindu-mi inima pentru ofensele aduse Creatorului.

Toate aceste patru momente ale judecăţii de sine trebuie să le împlinesc în sala de judecată a inimii mele, susţinându-le cu reflexiile propuse mai departe în acest scop. Dar mai ales mă va ajuta la aceasta amintirea prezenţei Atotputernicului Dumnezeu, judecătorul celor vii şi a celor morţi, pe care trebuie să-l văd aşezat pe tronul de judecată a Maiestăţii Sale. Pentru că vederea celui mai Drept dintre Judecători va constitui un bun motiv să mă judec singur cu cea mai mare sârguinţă (vezi Iov 23,4; Isa 43,26).

PRIMUL PUNCT

LUAREA DECIZIE DE A ÎNDEPLINI TOATE ACTELE PENITENTULUI ŞI
CEREREA AJUTORULUI NECESAR DE LA SFÂNTA TREIME

Mai întâi trebuie să cuget la faptul că Domnul nostru Isus Cristos a stabilit ca [trei] dintre actele noastre să fie parte integrantă a acestui sacrament: căinţa, mărturisirea şi satisfacţia (pedeapsa impusă de preotul confesor). Aceste acte ale penitentului corespund celor trei moduri de a păcătui: cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta. Prin aceste trei acte particip chiar eu la primirea harului Justificării mele. Şi pentru că am păcătuit în aceste trei feluri, prin aceleaşi feluri de acte trebuie să mă pregătesc pentru a primi iertarea. Apoi, pentru că Domnul însuşi a binevoit să înnobileze aceste trei acte ale mele, făcându-le instrumente ale harului Său, este normal să caut să le săvârşesc cât mai bine îmi este cu putinţă, pentru ca în toate faptele mele – după cum spune Înţeleptul – „să păstrez cea mai înaltă calitate” (Sirah 33,23).

De aceea voi cere de la cele Trei Persoane ale Dumnezeirii câte un dar special pentru fiecare dintre aceste [trei acte pregătitoare]. De la Sfântul Spirit, căruia îi este atribuită iubirea, voi implora căinţa inimii, rugându-l să aprindă în sufletul meu focul iubirii sale, din care să se nască un regret atât de mare de a fi păcătuit încât să mistuiască toată zgura păcatelor mele. De la Fiul Atotputernicului Dumnezeu, Cuvântul Tatălui veşnic, căruia i se atribuie înţelepciunea, voi implora lumină ca să-mi cunosc păcatele şi cuvinte smerite ca să le mărturisesc în aşa fel încât să fiu curăţit şi spălat de ele. De la veşnicul Tată, căruia i se atribuie puterea, voi implora forţa necesară pentru împlinirea cu perseverenţă a faptelor satisfacţiei, până voi fi plătit toate suferinţele cu care îi sunt dator pentru păcatele mele.

Conversaţie. – Preasfântă Treime, asistă-mi inima şi buzele, ca să mă pot spovedi cu vrednicie de toate păcatele mele şi să obţin iertarea completă a tuturor! Amin.

În continuare urmează să reflectez la toate câte sunt necesare împlinirii acestor trei acte în chip desăvârşit. Aşadar voi reflecta la fiecare în parte.

AL DOILEA PUNCT

CĂINŢA

În ceea ce priveşte primul act [al penitentului], – şi anume părerea de rău de a fi săvârşit păcatele (căinţa) -, trebuie să văd ce am de făcut ca mă apropii de spovedanie cu o părere de rău cât mai desăvârşită posibil. Nu mă voi mulţumi cu părerea de rău nedesăvârşită (numită atritio) – care se naşte din teama de suferinţele iadului -, ci voi căuta să dobândesc cumva desăvârşita părere de rău (numită contritio) – care se naşte din iubirea de Dumnezeul Atotputernic mai presus de toate.

Părere de rău trebuie să fie deci, cea mai mai intensă pe care o pot trezi în sufletul meu, căci harul în acest sacrament se dă pe măsura ei. Dacă părerea de rău este nedesăvârşită şi mică, harul primit de asemenea va fi unul mic; dar dacă părerea de rău este mare, harul dat prin spovedanie mare va fi. Ţine minte: harul primit în acest sacrament creşte proporţional cu creşterea părerii de rău! Şi invers, dacă părerea de rău ar lipsi cu totul, nu s-ar mai da nici un har. De aceea, partea principală a pregătirii pentru spovedanie constă în efortul de desăvârşire (intensificare) a căinţei cu care ne spovedim.

Pentru a ajunge la acestea trebuie să mă motivez printr-o profundă meditaţie la gravitatea păcatului, pe care să o deduc mai ales din înţelegerea cât mai adâncă a măreţiei Maiestăţii Dumnezeului Atotputernic împotriva căruia am săvârşit păcatul. Astfel, mă voi lăsa pătruns în cele câteva zile consacrate pregătirii pentru spovedanie, de gândurile şi afectele meditaţiilor compuse anume pentru trezirea căinţei [adecvate penitenţilor care au căzut în păcat de moarte]. Pe lângă acestea, mă v-a putea conduce la lacrimile iubirii şi meditarea următoarelor fragmente extrase din Sfânta Scriptură.

1. Uneori Scripturile îmi spun că ar trebui să plâng cu amar, aşa cum o mamă „se tânguie la moartea singurului ei copil” în care îşi pusese toată dragostea şi bucuria vieţii ((Ier 6,26)). Aşa voi plânge moartea spirituală a sufletului meu, „unicul” lucru care este cu adevărat al meu, singurul pe care pe drept trebuie să-l iubesc; voi plânge pentru că l-am ucis prin păcat şi l-am supus morţii veşnice. Apoi, amintindu-mi de simţămintele care se trezesc în mine oridecâte ori pierd lucruri pe care le iubesc, pot să înţeleg că un şi mai mare simţământ decât pentru acestea ar trebui să am la pierderea sufletului, căci este cel mai valoros lucru din toate câte le am. Merită să plâng cu lacrimi pentru aşa o pierdere, căci dacă prin lacrimi o mamă oricât de mult ar plânge pentru copilul său mort nu-i poate niciodată reda viaţa, eu prin lacrimile căinţei voi obţine viaţa sufletului meu mort.

Conversaţie. –Dumnezeule nemărginit, sunt mult îndurerat din pricina injuriei pe care ţi-am adus-o, ucigându-mi prin păcat sufletul pe care mi l-ai dăruit şi asta mai ales pentru că ştiu că [sufletul meu] este mai mult al Tău decât al meu. De aceea fie-Ţi milă de el! Scapă sufletul meu de spada morţii şi unicul meu [fiu] „din gura câinelui” din iad (Ps 21,21), ca să pot trăi pentru Tine şi să pot mărturisi Numele Tău! Amin.

2. De asemenea, îmi voi plânge păcatele mele pentru că prin ele l-am „străpuns” pe Unicul-născut Fiu al lui Dumnezeu (Zah 12,10), pe Cristos Isus, cel care merită numele de Fiu în cel mai înalt grad, pe Domnul meu l-am răstignit din nou în interiorul meu şi m-am făcut ocazie a morţii Lui (Evr 6,6).

Conversaţie. – Unule-Născut Fiule al Tatălui, îmi pare extrem de rău că am păcătuit, făcându-mă astfel cauza morţii Tale; întoarce-Te Doamne şi trăieşte din nou în sufletul meu cu harul Tău, căci ai murit ca să-mi dăruieşti viaţa.

3. Alte ori Scripturile îmi spun că ar trebui să plâng ca o mireasă care şi-a pierdut mirele în care era toată mângâierea ei şi care murind a lăsat-o văduvă, săracă şi părăsită. Asemenea ei să-mi plâng păcatele, căci prin ele l-am pierdut pe Mirele inimii mele – Atotputernicul Dumnezeu, şi darurile lui de nuntă, podoabele harului şi ale iubirii Sale, şi am rămas asemenea unei văduve: cu o inimă incapabilă să mai zămislească copii faptelor bune – meritele prin care se dobândeşte viaţa veşnică -, o inimă părăsită şi lăsată pradă dezolării, lipsită de ocrotirea preaiubitului său Soţ.

Conversaţie. – Doamne, inima îmi freamătă şi e zdrobită sub puterea regretului de a fi pierdut un astfel de Soţ, astfel de podoabe şi o atât de afectuoasă ocrotire !

4. Iar dacă voi constata că, inima mea rămâne în continuare împietrită şi nu se înmoaie reflectând la argumentele iubirii, nu îmi mai rămâne decât să apelez la meditaţiile fricii mai sus menţionate, pentru ca teama de Dumnezeu – după cum spunea Sf. Bernard în comentariul la Cântarea Cântărilor să mă stimuleze şi să-mi deschidă poarta iubirii. „Excitetur ut excitet” – „[Frica] să o trezesc, ca să mă trezească şi ea pe mine”. Frica, suflete al meu, Chipul Judecătorului de care se tem puterile cereşti, mânia Celui Atotputernic, chipul furiei Sale, zgomotul cu care v-a pieri lumea, focul care o v-a mistui, vocea Arhanghelului şi cele mai riguroase cuvinte ale sentinţei finale. Teme-te de dinţii dragonului, de pântecele iadului, de răgetul fiarelor sălbatice care sunt pregătite să devoreze totul, de viermele care roade neîncetat, de focul care arde pe vecie, de fum şi de pucioasă, de tornada şi de întunericul din afară.

Conversaţie. – „Cine va da apă capului meu şi fântână de lacrimi ochilor mei” ca să pot preveni tânguirea veşnică, scrăşnetul dinţilor, legarea mâinilor şi a picioarelor, greutatea lanţurilor încinse, durerea aprinsă care mereu arde şi nu mistuie niciodată. (Ier 9,1)

5. Cu ajutorul acestor lacrimi ale fricii trebuie să mă predispun trecerii spre lacrimile iubirii. Sf. Augustin spunea că „frica trebuie să fie aşa cum e acul care străpunge haina, nu ca să rămână în ea ci ca să facă posibilă intrarea firului ce uneşte unele de altele părţile desfăcute.” (Comentariu la 1In 4,18). Tot aşa, frica trebuie să ajute la pătrunderea iubirii în suflet, ca să reunească în afectivitate iubirea de Dumnezeul Atotputernic şi deplângerea ofensei aduse Lui.

AL TREILEA PUNCT

MĂRTURISIREA

Ajungem la cel de-al doilea act al penitentului –mărturisirea, care implică examinarea [conştiinţei] şi dezvăluirea păcatelor.

Prima decizie legată de mărturisire trebuie să fie a ne mărturisii toate păcatele în întregime, oricât de ruşinos lucru ni s-ar părea, alungând  – prin reflexiile propuse la sfârşitul ultimei meditaţii – ruşinea care m-ar putea împiedica să o fac. Voi reflecta spunându-mi gânduri ca acestea: „Mai bine ruşinea pe obraz decât pata pe conştiinţă! Dacă nici măcar mica ruşine a mărturisirii nu o poţi suporta, cum vei suferi marea ruşine din ziua judecăţii? Atotputernicul Dumnezeu îţi cunoaşte deja toate nelegiuirile; de ce să nu le ştie şi slujitorul Lui, [preotul] care trebuie să te ierte în Numele lui? Curaj! Preamăreşte-l pe Atotputernicul Dumnezeu şi mărturiseşte-te, căci mărturisirea ta nu va fi precum cea la lui Achan spre moarte (Iosua 7), ci spre viaţă ca mărturisirea lui David (2Re 12,13).”

După ce am luat această hotărâre – după cum recomandă Sf.Bonaventura – este bine să-mi încep mărturisirea de la păcatul care îmi trezeşte în suflet cel mai puternic sentiment de ruşine, căci odată ce am doborât cel mai mare dintre duşmani îmi va fi uşor să-i înving pe ceilalţi, căci vor fugi aşa cum au fugit Filistenii după căderea uriaşului Goliat.

2.  A doua decizie a actului mărturisrii trebuie să fie aceea de a-mi dezvălui păcatele nu numai în întregime ci şi cu cea mai mare smerenie care îmi este cu putinţă, făcând o mărturisire limpede, curată, sinceră, simplă şi bine intenţionată a tuturor păcatelor, fără a-mi scuza sau diminua gravitatea păcatelor, fără a da vina pe aproapele ca Adam, sau pe diavol ca Eva, ci să mă acuz pe mine ca David: să-mi mărturisesc răutatea acuzându-mă numai pe mine şi declarând că păcatele mele sunt „foarte” mari (Ps 34,5; 21,11).

Va trebui totuşi să mă feresc să cad în cealaltă extremă, şi anume în a-mi exagera păcatele atât de mult încât mărturisire să pară una prefăcută, mânată de intenţia ascunsă de a fi cinstit şi stimat drept „om cu inima smerită”. Slava deşartă foloseşte multe căi ca să acapareze aceste acte de smerenie, făcându-ne să căutăm în ele propria onoare (Sf. Bernard, Despre treptele smerniei, cap.3).

3. A treia decizie a mărturisirii trebuie să fie aceea de a asculta mustrarea confesorului cu cea mai adâncă tăcere şi smerenie, fără a-l întrerupe, chiar dacă ar fi să mă judece foarte riguros. Să ascult aşa cum a ascultat Regele David înfricoşătoarea mustrare a Profetului Natan şi recunoscându-mi păcatul să zic: „Am păcătuit împotriva Domnului” (2Re 12,13). Aşa voi împlini recomandările Ecleziasticului: „Ascultă în linişte; căci din reverenţa ta” – pe care o araţi în interior -, „accedit tibi bona gratia” – „bun har vei primi” (Sirah 32,9). Ce har poate fi mai bun decât cel oferit aici, harul lui Dumnezeu Însuşi?

4. În toate acestea îmi va fi de mare ajutor să nu-l consider pe preot un simplu om, ci un slujitor al Atotputernicului Dumnezeu (Sf.Bonaventura, Speculum 2,3; Inform. Novit. 12) sau, şi mai bine ca pe Dumnezeu Însuşi, care este prezent în el, şi astfel să-i arat respectul meu printr-o reverenţă atât interioară şi cât şi exterioară. Însăşi Maiestatea divină a voit ca preotul confesor să nu-mi dea absolvirea sub forma unei rugăciuni de cere a iertării mele ci, aşa cum face Însuşi Dumnezeu, printr-o poruncă să-mi comunice sentinţa [iertării] zicând: „Eu te iert!”.

Conversaţie. – Sufelete al meu, ai văzut că poţi spera să auzi acest cuvânt al vieţii veşnice: „Eu te iert”, ce mai contează că pentru a-l auzi trebuie să suferi o ruşine trecătoare? „Când eşti mustrat”, „arată părere de rău” ca să poţi scăpa de păcatul săvârşit cu voia (Eccl 20,4). Descoperă-ţi toate păcatele, căci Atotputernicul Dumnezeu a promis că ţi le iartă pe toate (Ezec 18,23).

AL PATRULEA PUNCT

SATISFACŢIA
(CANONULPENITENŢIAL IMPUS DE CONFESOR)

În ceea ce priveşte cel de-al treilea act al penitentului, satisfacţia, trebuie mai întâi să iau o decizie eficace de a mă supune confesorului indiferent ce  v-a considera potrivit să-mi poruncească, atât spre tămăduirea bolilor mele spirituale cât şi drept ispăşire pentru injuriile pe care le-am adus Atotputernicului Dumnezeu.

Normal este ca bolnavul să se supună medicului împlinind cele necesare dobândirii vindecări. La fel de normal este ca datornicul să plătească ceea ce datorează creditorului său.  De aceea, ştiind că Dumnezeu binevoieşte să-mi ierte păcatul şi să-mi comute pedeapsa veşnică într-un temporară, este normal să mă îndemn la acceptarea de bunăvoie a penitenţei pe care mi-o va stabili confesorul, zicând împreună cu David: „Ego in flagella paratus sum” – „Sunt gata să fiu pedpsit” aşa cum merită păcatele mele căci, „regretul meu este neîncetat dinaintea mea şi îmi recunosc nelegiuirea”. „Et cogitabo pro peccato meo” – „Voi cugeta la păcatul meu” (Ps 37,18) ca să mă asigur că nu-l voi uita: ochii mei nu-l vor pierde din vedere, mâinile mele nu vor înceta să-l pedepsească cu asprime până când va fi complet distrus.

2. În acest scop îmi vor fi de folos aceste două reflexii:

(1) Să meditez la teribila penitenţă pe care Cristos, Mântuitorul nostru, a făcut-o pentru satisfacerea (plata compensatorie a) păcatelor mele. Ce pedeapsă epoate fi mai riguroasă decât biciurea? Ce haină mai aspră decât înţepăturile spinilor din coroana Patimii Sale? Ce aşternut mai tare decât cel al crucii? Şi ce post poate fi mai greu decât după ce suferi toată ziua de foame şi de sete să rupi postul cu fiere şi oţet?

Conversaţie. – Oh, suflete al meu, văzându-l pe Cristos suferind atât de mult pentru păcate pe care nu le-a săvârşit, suferă şi tu pentru cele pe care le-ai săvârşit! „Fă fapte vrednice de pocăinţă” pentru că pomul care nu aduce roada adusă de Cristos nu va avea parte cu El! (Mt 3,8)

(2) Mult mă va ajuta în luarea deciziei de a accepta penitenţa impusă de preot, meditarea la suferinţele din purgatoriu. Ar fi o mare nebunie să nu voiesc să-mi plătesc datoria până când creditorul nu trimite executorul ca să mă forţeze să plătesc şi să mă trimită în închisoare cu costuri mult mai mari şi cu grele învinuiri. Mare nebunie ar fi dacă aş decide să plătesc în purgatoriu cu suferinţe îngrozitoare ceea ce aş putea plăti în viaţa aceasta cu o scurtă satisfacţie şi cu mare profit. Căci în generozitatea Sa, Atotputernicului Dumnezeu a hotărât să răsplătească plătirea datoriei ca pe o faptă bună pe care o recompensează printr-o nouă creştere a harului şi a gloriei [din Paradis].

3. În sfârşit, ultima decizie care mi-a mai rămas de luat este o foarte eficace decizie de a-mi îndrepta viaţa şi de a nu mă mai întoarce niciodată la păcatele pe care le-am săvârşit. Căci, dacă această decizie ar lipsi, căinţa ar fi prefăcută, spovedania sacrilegă, satisfacţia de prea puţin folos şi absolvirea fără nici un efect. Nu se iartă păcatele penitentului care nu a luat decizia de a nu se întoarce la ele. Chiar dacă ar fi vorba numai de un păcat venial, nici acesta nu poate fi iertat înainte de a lua decizia îndreptării în acea privinţă.

4. Cu această pregătire şi păstrând cu grijă în suflet aceste sfinte sentimente şi decizii, mă pot apropia cu încredere de sfântul sacrament al Pocăinţei, punând în practică cele pe care le-am decis cu dorinţa de a opera o serioasă şi înnoitoare schimbare în viaţa mea. De aceea să-mi imaginez că însuşi profetul Ieremia mi-ar zice: „Ridică un turn de veghe în amărăciunea ta” plângându-ţi păcatele cu amar şi întoarceţi inima la calea cea dreaptă, oriunde te-ai afla. „Et da cor tuum super humeros tuos” – „şi ia-ţi inima pe umeri!”, de bunăvoie voi lua jugul ascultării ca să împlinesc orice mi-ar porunci Atotputernicul Dumnezeu şi slujitorii Lui. (Ier 31,21)