MEDITAŢII CARE NE POT AJUTA SĂ RESIMŢIM DURERE SUFLETEASCĂ ŞI SĂ DETESTĂM PĂCATELE SĂVÂRŞITE
Venerabilul Luis de Granada, Sinteza practică a vieţii creştine, Tratatul al doilea – Despre pocăinţă şi spovedanie.

MEDITAŢIA NR.3 – MAIESTATEA ŞI BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU ÎMPOTRIVA CĂRUIA AM PĂCĂTUIT

 Dacă  mergi mai departe şi meditezi la măreţia maiestăţii şi bunătăţii lui Dumnezeu împotriva căruia ai păcătuit, vei găsi aici şi mai multe motive de îndurerare. Cu cât persoana insultată este mai importantă cu atât ofensa este mai mare. De aici decurge faptul că dacă persoana insultată are o demnitate infinită, ocara adusă împotriva ei va avea o gravitate infinită. Şi aşa este. De aceea, cu cât va aprofunda mai mult omul nemărginirea Maiestăţii dumnezeieşti cu atât mai profund va înţelege gravitatea şi răutatea păcatului său.

Ridică-ţi aşadar ochii la Cer şi vezi cât de mare este nobleţea, bunătatea, maiestatea, bunăvoinţă şi puterea acestui Domn; cât de mari sunt obligaţiile tuturor făpturilor faţă de El şi de aici vei putea intui întrucâtva gravitatea păcatelor pe care le-ai săvârşit împotriva lui.

Dintre toate măreţiile şi perfecţiunile [divine] bunătatea dumnezeiască este cea care de obicei impresionează cel mai mult inimile adevăraţilor penitenţi şi în mod special a acelora care au deja o anumită experinţă şi cunoaştere a ei. Această bunătate, deşi poate fi cunoscută prin multe mijloace, în principal se cunoaşte prin binefacerea fără de preţ a Întrupării, a Patimii Fiului lui Dumnezeu şi a instituirii Sfântului Sacrament al Altarului în care zilnic se oferă pentru noi şi ni se împărtăşeşte şi locuieşte în compania noastră.

Acestea se pot cunoaşte reflectând îndeosebi la modul în care se comportă Dumnezeu cu aleşii săi, cu prietenii săi pe care adeseori îi vizitează cu multe şi mari mângâieri, favoruri şi iluminări şi cu atâta belşug de pace şi bucurie spirituală încât slăbiciunea subiectului uman nu poate rezista impetuozităţii unor mângâieri atât de puternice. Stă scris despre unul dintre Părinţii deşertului că fiind uneori la rugăciune zicea: Doamne mai reţine-ţi puţin valurile mângâierilor Tale! Alte ori zicea: Doamne, depărtează-te de mine, că nu pot suferi măreţia suavităţii Tale. Acesta este Dumnezeu, acestea sunt favorurile Sale, darurile şi binefacerile pe care cei buni obişnuiesc a le primi de la o astfel de nobleţe, bunătate, suavitate şi milostivire. Nu e de mirare că le dă acestora să bea din potirul desfătărilor Sale, Cel care  băut pentru ei potirul patimii.

Aşadar, cel care punând dinaintea ochilor lui această bunătate îşi aminteşte de câte ori l-a insultat, oare nu v-a avea motive să plângă, ba chiar să se transforme cu totul în ochi ca să plângă un rău aşa de mare? Scrie Sfântul Ioan Scărarul despre unul dintre călugării din antichitate, că din cauza unui singur păcat în care căzuse, ceru permisiune de la Părintele [Superior al] mănăstirii să se retragă în casa [rezervată] penitenţilor – care se numea Temniţă [Penitenţiar] – ca să facă penitenţă pentru acel păcat. După ce a primit permisiunea – deşi cumva împotriva voinţei Părintelui pentru că păcatul respectiv merita îndurare –  inima tânărului fu cuprinsă acolo de o durere aşa de mare că la ocărât pe un astfel de Domn încât în numai opt zile – fiindu-i inima străpunsă de cuţitul acelei dureri ascuţite de iubire, îşi dădu ultima suflare lui Dumnezeu. Înţelegi şi tu acum cât de mare trebuie să fi fost durerea aceea care într-un timp atât de scurt fu îndeajuns pentru a-i curma viaţa. În acest fel simt păcatul aceia cărora le deschide Dumnezeu ochii ca să vadă mărimea răutăţii lui. Aşadar, dacă acest sfânt penitent a resimţit cu atâta vehemenţă un singur păcat pe care-l săvârşise, ce-ar fi normal să simtă păcătosul care cea mai mare parte a vieţii lui şi-a petrecut-o adăugând păcate peste păcate şi înmulţind neîncetat insultele împotriva lui Dumnezeu?

Meditaţiile pentru trezirea căinţei (de Ven. Luis de Granada)

• Meditaţia nr.1 – Ţelul suprem al omului
• Meditaţia nr.2 – Ce pierdem când păcătuim
• Meditaţia nr.3 – Împotriva cui am păcătuind
• Meditaţia nr.4 – Injuria ce i se aduce lui Dumnezeu păcătuind