Meditația Părintelui Valentin Danciu cu ocazia Zilei de Reculegere la Maria Radna organizată de Fraternitatea Scapularului din Timișoara, 12 mai 2018
Misiune reparatorie și sacrificiu
Baza comună a ambelor ramuri ale tradiției carmelitane, ramura seculară și cea a celor consacrați, reprezintă aceleași proprietăți spirituale, cu aceeași chemare la sfințenie și având acceași misiune apostolică.
Membrii Ordinului Secular al Carmelitanilor desculți sunt:
- membrii credincioși ai Bisericii, membrii practicanți ai Bisericii Catolice, care au capacitatea de a participa deplin la Euharistie cu conștiință curată
- sunt chemați să trăiască întru credință în Isus Cristos prin ”prietenie cu Acela care știm că ne iubește”
- să se afle în slujirea Bisericii
- să se așeze sub protecția Sfintei Fecioare de pe Muntele Carmel; nu orice fel de devoțiune mariană te face carmelitan; Ea medita în inima Sa ceea ce se spunea despre prunc: Maria este modelul nostru de rugăciune și de meditație. Interesul de a invata sa meditezi este probabil caracterisitca fundamentală a vocației carmelitane
- să se afle în tradiția biblică a profetului Ilie și
- să fie inspirat de învățăturile Sf. Tereza a Pruncului Isus și de cea a lui Sf. Ioan al Crucii
- să caute să-și aprofundeze angajamentul creștin primit prin botez.
CREDINCIOȘI PRACTICANȚI AI BISERICII CATOLICE
Ce este viața creștină?
Viața creștină este viața omenească trăită în conformitate cu învățăturile Domnului Isus Cristos potrivit cărora trebuie să ne orânduim toate faptele spre gloria lui Dumnezeu, iubindu-l și împlinindu-i sfintele legi. Sufletul creștin trăiește așadar pentru Dumnezeu.
Carmelitanul trăiește o anumită formă de viață creștină: contemplativă.
PRIETENIA CU CRISTOS și TRANSFORMAREA ÎN EL
Cristos este centrul vieții noastre și al experiențe creștine. membrii Ordinului secular sunt chemați să trăiască cerințele urmării lui Cristos în comuniune cu El, acceptând învățătura Lui și închinându-și viața Lui. Există diferite căi de a-l urma pe Cristos: toți creștinii trebuie să-l urmeze, trebuie să facă din El legea vieții lor și trebuie să fie dispuși să îndeplinească trei cerințe fundamentale: să plaseze legăturile familiale sub interesele Împărăției lui Dumnezeu și a lui Cristos (Mt 10:37-39; Lk 14: 25-26); să trăiască detașați de bunăstare pentru a arăta că sosirea împărăției lui Dumnezeu nu depinde de mijloace omenești ci mai degrabă de puterea lui Dumnezeu și de bunăvoința persoanei umane în fața acesteia (Lk 14:33); să ducă crucea acceptării voinței lui Dumnezeu revelată în misiunea pe care a încredințat-o fiecărei persoanei (Lk 14:33; 9:23).
Diversele forme ale urmării lui Cristos
Există 3 Cerințe fundamentale ale urmării lui Cristos:
- Familie – Castitate
- Detașare – Sărăcie
- Voia lui Dumnezeu – Ascultare
Desăvârșirea Evanghelică
Urmarea lui Cristos în calitate de membru al Ordinului secular se exprimă prin promisiunea de a căuta perfecțiune evanghelică în spiritul sfaturilor pentru castitate, sărăcie și ascultare și prin trăirea fericirlor. Prin această promisiunea își întăresc angajamentul de la botez pentru slujirea planului lui Dumnezeu în lume.
Sfințenie Personală
Promisiunea reprezintă o pledoarie de a urma sfințenia personală, care aduce cu ea
în mod necesar un angajament de a sluji Biserica întru fidelitate față de carisma Tereziană carmelitană.
Promisiunea se depune în faâa membrilor comunității, reprezentând întreaga Biserică și în prezența Delegatului Superior al Ordinului.
Angajamentul de a se forma
Prin promisiunea făcută comunității se urmărește obținerea formării necesare pentru a cunoaște motivele, conținutul și scopil stilului evanghelic de viață.
Mai mult decât promisiunea baptismală
Promisiunea înalță și îmbogățește angajamentalul baptismal al Carmelitanilor seculari.
Acesta include și pe cei chemați la viața matrimonială, soți și părinți. Această promisiunea se reînnoiește odată pe an în timpul Paștelui.
Nu se caută trăirea oricărei forme de viață creștină, ci viață creștină contemplativă.
Viaţa contemplativă este o formă de viaţă creştină în care se caută a se trăi nu numai pentru Dumnezeu, ci şi împreună cu Dumnezeu.Această formă de viaţă nu este rezervată călugărilor, ci poate fi trăită foarte bine și în lume. Este o viață concentrată în întregime în jurul căutării prieteniei intime cu Dumnezeu și pentru aceasta, înmulțește de-a lungul zilei așa numitele exerciții spirituale: în special exercițiile de rugăciune, însoțindu-le cu exercițiile înfrânării (mortificării), după cum avertiza Sf.Tereza lui Isus, marea Maestră a vieții contemplative, că rugăciunea și comoditatea (indulgența cu sine) sunt incompatibile.
Interiorizarea sufletului se realizează prin imitarea și identificarea cu Isus Cristos. Pătrunderea în misterele sale este mijlocul prin care se ajunge la unirea cea mai intimă și mai vie cu Dumnezeu. „Putem progresa numai în măsura în care-l imităm pe Cristos”, spunea Sf.Ioan al Crucii.
Sf.Tereza ne-a lăsat moștenire iubirea față de umanitatea lui Cristos, care era conținutul meditațiilor sale (misterele de durere, de bucurie, Euharistia). A-l avea mereu prezent dinaintea ochilor pe Cristos e de mare folos pe orice treaptă spirituală, iar pe cei avansați îi ține departe de înșelăciunile diavolului. Meditația la viața pământească a lui Isus este metoda de rugăciune de la care trebuie toți să înceapă, apoi să avanseze și tot cu ea să încheie. Nici nu există o cale mai înaltă și mai sigură, până când Domnul ridică rugătorul la rugăciuna supranaturală. (Vida, cap 12-13).
Isus este calea cea mai ușoară de a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu. Carmelitanul se nevoiește să pătrundă în sanctuarul intim al sufletului lui Isus, să se unească cu El, ca să-i poată oferi lui Cristos o altă umanitate (trupul și sufletul nostru) prin care să-și perpetueze misiunea reparatoare și sacrificiul.
În slujba Bisericii
Misiunea laicilor carmelitani în lume este organizarea ordinii temporale în așa fel încât să ofere sufletelor o formare care să le atragă spre Cer. Un cavaler, un paladin contemplativ al culturii și civilizației creștine format pentru a o apăra.
APOSTOLATUL CARMELITAN
Intimitatea cu Domnul – instrument de vastă acțiune în favoarea păcii și mântuirii lumii
În Carmel apostolatul este văzut ca un rod al vieții interioare, ca o revărsare naturală a belșugului iubirii revărsate de Dumnezeu în inima contemplativului. Contemplația autentică dilată inima, făcând-o capabilă de intențiile salvifice a lui Cristos pentru toți oamenii. Pentru carmelitan contemplația și acțiunea evanghelizatoare nu sunt doi poli între care are de ales ci două aspecte care ritmează una și aceeași vocație. Contactul viu în contemplație cu Dumnezeu devine izvor de apostolat împingând contemplativul spre slujirea dezinteresată a aproapelui, pentru mântuirea tuturor sufletelor.
Apostolatul carmelitan nu cere cu necesitate fapte exterioare. Carmelul a dat mereu o mare importanță apostolatului interior al rugăciunii și sacrificiului. Principala misiune apostolică a contemplativului este mijlocirea în rugăciune și mortificare pentru nevoile Bisericii, căci sufletele dragi Domnului sunt mai ușor ascultate și sacrificiile lor sunt mai valoroase. Pentru aceasta – zice Tereza -, își propun în final sufletele carmelitane să cultive prietenia cu Dumnezeu. Pentru aceasta urmăriți cu atâta râvnă realizarea idealului de intimitate cu Domnul, căci este un instrument de vastă acțiune în favoarea păcii și mântuirii lumii.
Carmelitanii sunt convinși că iubirea contemplativă este apostolică în sine, ca mărturie care atrage ploi de lumină și har de la Dumnezeu peste suflete. Dinaintea lui Dumnezeu – scrie Ioan al Crucii – este mai de preț o fărâmiță de iubire pură decât toate celelalte fapte împreună, oricât ar putea pare că sufletul nu face nimic. (Cantico 29,2) Dacă nu toți pot fi mari apostoli și evangheliști, toți pot excela în apostolatul interior al rugăciunii, contribuind prin sfințenia lor la revărsarea din belșug al harului în membrele Trupului Mistic.
Acest mare adevăr, adesea grav ignorat, nu înseamnă excluderea activității apostolice exterioare. Iată scopul rugăciunii: faptele, faptele, faptele! Exclama maestra vieții mistice a Carmelului (Castello 7,4,7). Contemplația se dilată înspre fapte, este însăși pregătirea pentru apostolatul autentic și rodnic.
Carmelitanii, ca spiritualitate contemplativă, au misiunea răspândirii practicii rugăciunii și intimității cu Dumnezeu; dar nu pot fi convingători decât în măsura în care ei înșiși au acces personal la contemplație. Fără a exclude activitățile pastorale și exigențele obedienței, carmelitanul va prefera acele forme de apostolat în care poate împărtăși altora iubirea sa pentru viața de reculegere, inițiindu-i în rugăciunea mentală (lectio divina), în formarea spiritual-teologică, etc.
Singura limită pusă activității, este apărarea spiritului contemplativ. Contemplația trebuie să hrănească apostolatul nu să fie diminuată de el.
SUB OCROTIREA MARIEI
MARIA, MODELUL ŞI REGINA CARMELULUI
În mod semnificativ prima capelă a eremiților pe Carmel a fost dedicată Sfintei Fecioare Maria a Muntelui Carmel. Încă de la începuturi noul Ordin s-a distins printr-o profundă evlavie mariană. Erau numiți Frații Sfintei Fecioare, întru-cât Maria era Doamna lor, căreia i se legau prin jurământ să-i presteze obediență.
Carmelul are două modele, care au împlinit idealul contemplativ al Ordinului. Unul din VT și unul din NT. În Carmel Maria nu este doar obiect de cult, ci este modelul carmelitanului, Maria este exemplul primar de ajungere la unirea și intimitatea profundă cu Dumnezeu. De aceea viața carmelitană este o viață de imitare a Mariei. Maria trăiește reculeasă în continuă adorație, acționând strict sub impulsul Spiritului și pentru gloria Tatălui. Tăcere și liniștea Mariei sunt rodul celei mai intime comuniuni cu Dumnezeu. Liniștea sa este adorație și iubire.
Veșmântul carmelitan (scapularul) este veșmântul Mariei. Carmelitanul imită atitudinea interioară fundamentală a Mariei de adorarea neîntreruptă a Cuvântului; cu cât este cineva mai apropiat de Maria cu atât devine, asemenea ei, mai contemplativ.
Maria este calea pe care se ajunge la Isus, căci ea poate dezvălui celor care se încred în Ea, taina ascunsă a sufletului lui Cristos pe care ea la cunoscut mai bine decât oricine.
Maria este pentru orice carmelitan modelul activității în Biserică. Viziunea inefabilă pe care o contempla neîncetat în interiorul său, nu i-a diminuat niciodată activitatea exterioară, ci i-a conferit unitatea desăvârșită între viziune și acțiune.
ÎN TRADIȚIA PROOROCULUI ILIE
Ordinul carmelitan își are originea la locul tradițional al fântânii lui Ilie, la doi pași de locația vechii Școli de Profeți de pe faimosul munte Carmel. Viața spirituală a Carmelului este de aceea complet impregnată de spiritul lui Ilie; carmelitanul se identifică cu sufletul și spiritul lui Ilie. Imitarea marelui prooroc a dat școlii carmelitane prima ei trăsătură caracteristică.
Cine este Ilie pentru carmelitani?
Ilie reprezintă tradiția profetică a Carmelului și este o inspirație pentru a trăi în prezența lui Dumnezeu, căutându-l în solitudine și tăcere, animat de zelul pentru gloria lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament, Ilie este modelul omului drept și al profetului, modelul prieteniei cu Dumnezeu. Pentru carmelitani Ilie este omul pe care l-a condus Domnul în adâncul singurătății, ca să-i dea să bea din râurile de apă vie, să guste în contemplație, plăcerile dumnezeirii. În Ilie Carmelul vede modelul eremitului, idealul cel mai adânc al carmelitanului, foamea de contemplație a proorocului care nu iese din prezența Domnului, ci îi așteaptă și imploră cu zel și îndrăzneală arătarea. Pentru Carmel Ilie este Părintele vieții contemplative, și în același timp o chemare urgentă la detașare de toate pentru a putea căuta fără piedici numai Fața Domnului în singurătate.
Spiritul lui Ilie constă în esență în dorul irezistibil după unirea cu Dumnezeu; nu un dor oarecare, nu un dor care rabdă și se resemnează cu absența Iubitului până în viața de după moarte, ci un dor insistent, care caută împlinirea imediată și totală a dorinței de Dumnezeu, a unirii cu El prin harul contemplației mistice încă din viața aceasta. Sufletul carmelitanului e ars, ca nisipul fierbinte al deșertului, de setea după lucrurile divine, iar conștiința prezenței lui Dumnezeu în sufletul său intensifică speranța întâlnirii imediate-directe cu El. Carmelitanul este convins că, odată îndeplinite anumite condiții, odată creată atmosfera de solitudine de pe Sinai, este posibilă și iminentă omului intrarea în intimitatea vieții divine, căci Domnul nu caută la fața omului și bucuria lui este printre fiii oamenilor. De aceea Carmelitanul, pe urmele lui Ilie, se menține neîncetat în prezența Dumnezeului celui viu, știind că nu va întârzia lumina lui fierbinte să-i aprindă, să-i ardă mizeriile și să-i lumineze sufletul.
Regula Sf. Albert este expresia originală a spiritualității Carmelului.
S-a scris pentru laicii care s-au adunat pe Muntele Carmel ca să trăiască o viață dedicată meditației Cuvântului lui Dumnezeu, sub protecția Sfintei Fecioare.
Acestea sunt principiile Regulei care ghidează viața carmelitană:
- A trăi în concordanță cu Isus Cristos;
- A fi diligent în meditarea legii Domnului;
- A acorda timp pentru lectura spirituală;
- A participa la Liturghia Bisericii, prin Sf. Euharistie și liturghia orelor;
- A fi preocupat pentru necesitățile și de bunurile altora din comunitate;
- A ne înarma cu practica virtuților, trăind o viață de credință, speranță și caritate intensă;
- A căuta tăcerea interioară și solitudinea în viața noastră de rugăciune;
- A utiliza o discreție prudentă în tot ceea ce facem.
INSPIRAȚI DE ÎNVĂȚĂTURILE SF. TEREZA DE AVILA ȘI A SF. IOAN AL CRUCII
PRIMATUL CONTEMPLAŢIEI
IDEALUL CONTEMPLATIV CARMELITAN
Baza spiritulității carmelitane nu este regula, ci o experiență cu Dumnezeu, directă și intimă. Oricine vrea să ducă viață de carmelitan trebuie să aibă spirit contemplativ și un adânc simț al stării dinaintea lui Dumnezeu. Carmelitanul se caracterizează printr-o căutare interioară instinctivă a lui Dumnezeu, care este în inima lui și care-l duce spre simplificarea vieții și spre sărăcia spirituală, spre debarasarea de toate pentru a se putea gândi numai la Dumnezeu și pentru a se uni desăvârșit cu El.
Contemplația rămâne partea cea mai bună aleasă de carmelitani, și idealul vieții lor. Realizarea vieții contemplative pornește de la credința în Prezența Persoanelor Divine în sufletul dreptului și de la consecințele practice ale acesteia (neîntrerupta adorație-închinare, mulțumire, încredere nelimitată, conversație și atenție iubitoare neîntreruptă). Contemplativul este acela pentru care gândul și dorința de Dumnezeu prevalează peste toate celelalte intenții și preocupări. Are viață contemplativă, măcar incipientă, acela pentru care Dumnezeu este realitatea pe care o dorește și o caută sistematic și cel mai mult, Domnul fiind cel care aduce inimii cele mai mari satisfacții, bucurie pe care dorește s-o împărtășească altora. În viața activă cotidiană contemplația învăluie fiecare clipă, dându-i sensul și puterea invincibilă a iubirii, fără însă ca sufletul să piardă vreun moment atenția de la prezența lui Dumnezeu – dinaintea căruia contemplativul continuă să stea în ascuns cu frică și cu cutremur, cu recunoștință, speranță și răpit de dragoste.
Viața carmelitană – după unul dintre cele mai vechi documente ale Ordinului, are un dublu scop, asemenea dublei doze de spirit profetic cerut de Elisei pentru discipolii săi. Realizarea primului ține de noi, de efortul nostru și constă în a-i oferi lui Dumnezeu o inimă sfântă, liberă de orice urmă de păcat actual. Al doilea scop al acestei vieți ne este împărtășit de Dumnezeu ca dar gratuit. Și nu doar după moarte ci încă în timpul vieții muritoare putem gusta și experiementa spiritual puterea prezenței divine și dulceața gloriei cerești.
Nu greșim când afirmăm că spiritualitatea carmelitană are o vocație specială la viața mistică. Este de altfel singurul ordin care enunță formal vocația membilor lui la cea mai înaltă viață mistică. Membrii lui vor ajunge la haruri mistice dacă sunt fideli regulei și dacă Dumnezeu consideră oportun. Contemplația mistică este propusă carmelitanului încă de la început drept țintă de urmărit, ideal de realizat, chiar dacă, fiind dar gratuit, Dumnezeu decide când și cui îl dăruiește. „Dacă sufletul îl caută pe Dumnezeu – scrie Sf.Ioan al Crucii – cu mult mai mult Iubitul său îl caută pe el, și dacă sufletul îi trimite dorințele sale de iubire, El îi va trimite ispirațiile și atingerile Sale divine” (Fiamma 3,28). Carmelul crede aceasta și consideră că fiecare trebuie să facă tot ce ține de el pentru a se face vrednic de contempația mistică, după care să se abandoneze liber generozității lui Dumnezeu.
Sf.Tereza: ”Dumnezeu îi invită pe toți la contemplație, iar acelora care-l urmează le dă să bea apa cea vie, pentru ca nici unul să nu rămână fără alinare și să moară de sete” (Cammino, 19,15; 20,2).
CAUTĂ APROFUNDAREA PROMISIUNILOR FĂCUTE LA BOTEZ: UNIREA CU CRISTOS ȘI LEPĂDAREA DE RĂU
VIAȚA DE RUGĂCIUNE
Nu miră faptul că spiritualitatea care-și propune ca ideal contemplația mistică a ajuns să dezvolte în cel mai înalt grad doctrina creștină despre rugăciune. Nu una teoretică, sistematizată din scrierile sfinților, ci una formulată puțin câte puțin din propria experiență prelungită.
La contemplație se ajunge pe calea rugăciunii. Rugăciunea este viața carmelitanului.
Rugăciunea este o conversație cu Dumnezeu în care îi arătăm dorințele inimii noastre.
Rugăciunea vocală este acea rugăciune în care recităm o formulă care exprimă dorințele noastre; ca de exemplu Tatăl nostru, formulă învățată de la Isus însuși, în care ne adresăm lui Dumnezeu cu șapte cereri. Recităm această rugăciune cu intenția de a-l cinsti pe Dumnezeu. Adesea nu ne gândim în mod special la cuvintele pe care le pronunțăm, dar acest fapt nu împiedică rugăciunea noastră să fie adevărată rugăciune, atât timp cât mintea rămâne întoarsă spre Dumnezeu cu dorința de a-l cinsti. Păstrând dorința de a-l cinsti, rugăciunea poate fi adresată și Sfinților.
Rugăciunea mentală constă în a vorbi din inimă cu Dumnezeu, dar fără a întrebuința formule pregătite în prealabil sau învățate pe de rost. Potrivit învățăturilor Sfintei Tereza lui Isus, un suflet contemplativ va prefera să-i mărturisească iubirea, sau cel puțin că dorește să-l iubească.
Pentru că iubirea este esența vieții contemplative, în rugăciunea trebuie să vorbim cu Dumnezeu îndeosebi despre iubire. Potrivit Sfintei Tereza, sufletele contemplative trebuie să devină mari prietene, prietene intime ale lui Dumnezeu. Iubirea este cea care face să se deschidă floarea prieteniei și introduce în intimitate. Pe lângă aceasta, Sf.Tereza vrea ca, mergând la rugăciune, să fim convinși că Dumnezeu ne invită să-l iubim și că noi mergem pentru a răspunde acestei invitații din partea Lui.
Rugăciunea mentală, sau a inimii, rugăciunea adâncă, profundă, susținută ocupă în Carmel primul loc între toate celelalte exerciții, fiind mijlocul principal pentru realizarea idealului contemplativ. Tereza: „Toți cei ce purtăm sfântul veșmânt al Carmelului suntem chemați la rugăciune mentală (oracion) și la contemplație; căci aceasta este originea noastră și pe această cale se caută perla prețioasă ascunsă în țarină.” „Rugăciunea mentală este poarta de intrare în castelul interior.”
MEDITAȚIA
Rugăciunea mentală este un colocviu intim cu Dumnezeu, o relație de prietenie, o conversație frecventă cu Domnul de care ne știm iubiți. Domnul răspunde cu bucurie celui care își deschide inima, spunându-i cuvinte de încurajare și îndrumare, nu prin cuvinte auzite cu urechile ci Maestrul divin ne instruiește prin mari sentimente interioare.
Când este practicată cu regularitate și constanță meditația obișnuiește sufletul cu o atitudine de atenție neîntreruptă și comuniune cu Domnul.
RUGĂCIUNEA LITURGICĂ
Este o obligație atât în viața comună cât și în cea privată a carmelitanilor. Meditația ajută la interiorizarea rugăciunii, liturghia orelor manifestă în afară sentimentele de dependență, de iubire, de adorație. Liturghia orelor inserează contemplativul în misterul sacerdotal al lui Cristos, făcându-l părtaș la viața eclezială.
PRACTICA PREZENȚEI LUI DUMNEZEU
Este exercițiul specific prin care carmelitanii practică articolul din Regulă care cere rugăciunea neîncetată, zi și noapte. Rămânerea atentă și neîntreruptă în prezența Domnului, este exercițiul prin care realitățile cotidiene, în loc să împrăștie sufletul, sunt asimilate vieții contemplative .
Exercițiul poate fi practicat în două moduri distincte: asemenea prietenului care-și privește prietenul, fără a face altceva. Sau ca prietenul care-și privește prietenul și privindu-l se umlple de afecțiune și aspirații de iubire: îl admiră, i se oferă, îi promite daruri. Carmelitanul practică a doua variantă, începând și terminând toate acțiunile cu Isus, făcând eforturi de a nu-și lua ochii de la El, privindu-l ca pe o călăuză cu admirație și iubire.
De ce să vorbim în special despre iubire cu Dumnezeu?
Pentru că iubirea este esența vieții contemplative. Potrivit Sfintei Tereza, sufletele contemplative trebuie să devină mari prietene, prietene intime ale lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, Sf.Tereza vrea ca, mergând la rugăciune, să fim convinși că Dumnezeu ne invită să-l iubim și că noi mergem pentru a răspunde acestei invitații din partea Lui.
În rugăciune trebuie să și gândim?
Este imposibil să iubești fără a avea nici un gând despre obiectul iubit/persoana iubită. Pentru a-l iubi pe Dumnezeu trebuie să te gândești la El. Acest gând la Dumnezeu poate varia foarte mult potrivit împrejurărilor: de multe ori va fi o reflexie prelungită întru câtva la iubirea lui Dumnezeu pentru noi, dar tot așa de bine alte ori va putea fi o simplă amintire a amabilității Domnului și a bunătății Lui. Deci, în rugăciune gândim numai pentru a iubi, pentru a ne hrăni iubirea. Sfânta Tereza spune că rugăciunea nu constă în a gândi mult ci în a iubi mult.
Ce este iubirea?
Sunt două feluri: iubirea sensibilă și iubirea voinței. Iubirea sensibilă constă într-un sentiment care ne face să ne comportăm afectuos cu o persoană, și ne face să simțim plăcere în prezența ei sau când ne amintim de ea. Iubirea voinței constă în a vrea binele unei persoane, prin liberă alegere și hotărâre a voinței noastre. Când această iubire cuprinde întregul suflet, atunci dorești să aparții persoanei iubite și să-ți consacri ei întreaga viață în mod deliberat.
Care este adevărata iubire într-o persoană umană?
Iubirea voinței: pentru că voința este în noi tot ceea ce poate fi mai personal. În voință își are sediul libertatea noastră, și tocmai prin aceasta ne dăruim noi lui Dumnezeu. De aceea, Domnul cere omului tocmai darul voinței sale. În această dăruire totală constă deplina consacrare a omului lui Dumnezeu.
Iubirea sensibilă este un complement cu importanță mult secundară față de cea a voinței. De altfel, nu depinde [în mod direct] de noi să o simțim, dar depinde de noi să iubim cu voința.
De ce dorim în mod natural iubirea sensibilă?
O dorim datorită gustului ei plăcut și pentru că ne aduce în suflet o stare de bine și mângâiere. Dar pentru că adesea în această iubire sensibilă căutăm propriul nostru interes (gustarea plăcerii) – spre deosebire de iubirea voinței când îl căutăm pe cel lui Dumnezeu – El adeseori stinge în noi iubirea sensibilă, pentru a ne determina să călătorim spre El mai hotărâți numai cu voința.
Cu care iubire trebuie să-l iubim pe Dumnezeu în rugăciune?
Cu siguranță cu iubirea voinței, fiind aceasta este mai importantă. Dacă iubirea sensibilă se adaugă, atunci în loc să căutăm în ea propria satisfacție, vom profita de ajutorul ei ca să ne consolidăm voința în a ne dărui lui Dumnezeu. Iar când lipsește această iubire sensibilă ne vom continua drumul doar cu voința.
Cum mă voi pute ocupa o oră întreagă cu această conversație iubitoare cu Domnul?
La începutul vieții de rugăciune, multe persoane se lovesc de mari dificultăți și cad în plictiseală, sau constată că se împrăștie. De aceea, e necesar să știe că a te ruga este un lucru care se învață. Pentru a învăța aceasta, teologii carmelitani dedicați studiului vieții de rugăciune, au construit o metodă de rugăciune mentală proprie.
ASCETISMUL RADICAL
”Domnul, spune Sf.Tereza, iubește ordinea, și nu lucrează în suflet decât după ce îl vede desprins și în întregime dăruit lui”. (Cammino 28,12). Dar pentru a se putea dărui în întregime, sufletul trebuie să nu mai fie distras de chemările patimilor. Fiecare este tras de propria inimă spre lucrurile pe care le prețuiește. Viața de rugăciune adâncă, reculeasă, ce duce la unirea cu Dumnezeu în contemplație, pretinde detașarea radicală de tot ceea ce distrage atenția interioară.
Carmelitanul se detașează, cel puțin lăuntric, afectiv, de toate cele exterioare. Detașarea aceasta înseamnă în primul rând tăcere: liniște, rărirea conversațiilor cu oamenii pentru a le înmulți pe cele interioare cu Dumnezeu, mortificarea curiozității, a dorinței de a ști noutăți. Tăcerea în schimb adună omul în sine, îl concetrează asupra esențialului. Singurătatea face mai vie sesizarea Prezenței lui Dumnezeu. Sufletul carmelitan caută să facă gol în jurul său pentru a fi liber să se ofere în întregime lucrării lui Dumnezeu.
Carmelul aspiră la înălțimi mari; propune sufletului ca ideal – în termenii lui Ioan al Crucii – ”unirea totală cu Dumnezeu … o unire care constă în totala transformare a voinței noastre în cea a lui Dumnezeu, astfel încât nimic să nu fie contrar voii celui Preaînalt, ci toate faptele și inițiativele sufletului să depindă total de ceea ce dispune Dumnezeu„ . Carmelitanul luptă pentru a se detașa de sine, pentru a nu mai acționa după tendințele și înclinațiile sale naturale, ci după exigențele evanghelice și mișcările harului. Tereza: „Fiecare trebuie să considere înfrângerea de sine afacerea lui cea mai importantă, fără de care o mulțime de obstacole interioare ne vor împiedica zborul spre Creator.”
În Carmel se vorbește des despre purificare, iar penitența corporală e ținută la mare preț. Rugăciunea și tratamentul delicat al corpului nu pot merge împreună. Trupul și nevoile lui pătimașe trebuie mereu supravegheate și ținute în frâu. Sufletul trebuie sistematic purificat de toate patimile, de la rădăcină. Căci intensitatea unirii cu Dumnezeu este întotdeauna direct proporțională cu gradul golirii și nimicirii de sine pentru El.