Părintele Pablo Martin Sanguiao
9 aprilie 2026 –
+ Dragi frați, în zilele trecute ne-am urat reciproc cele mai bune urări pentru un Paște Sfânt. Vă mulțumesc multora dintre voi pentru gândul vostru și pentru frumoasa comuniune de spirit pe care o manifestați și să știţi că vă țin prezenţi pe fiecare dintre voi și vă răsplătesc cu iubirea Domnului.
Dar, în timp ce pare că totul este bucurie, sărbătoare, aleluia! ,simt o umbră de tristețe, îngrijorare, durere și îmi dau seama că este durerea Domnului „2 Căci, iată, întunericul va acoperi pământul şi bezna, popoarele! Dar peste tine va răsări Domnul şi gloria lui se va vedea deasupra ta.”, cum spune Isaia 60, 2, pentru atâția frați, cărora le lipsește credința, care, asemenea unor naufragiați pe mare, se agață de lucruri mizerabile care sunt pură iluzie… Ne aflăm în pragul unei mari şi dureroase încercări, a unei mari purificări pentru lume și cu atât mai mult pentru Biserică, și nu putem prevedea, dar s-ar putea întâmpla ca, atunci când ne așteptăm mai puțin, întâlnirile noastre de joi să fie întrerupte.
Mai devreme sau mai târziu se va întâmpla și totuși această unire a spiritului, această familie sau parohie spirituală (cum o numesc eu), nu se va pierde, pentru că acel pasaj din Isaia spune încă: „Dar peste tine strălucește Domnul, se arată slava Lui asupra ta”. De aceea, nu vreau ca această îmbrățișare spirituală a mea, aceste „Urări de bine”, să fie un cuvânt gol, ci un adevărat dar, o adevărată reînviere. Pentru mulți, sunt obișnuite, sunt formalități, și fiecare continuă închis în mormântul propriu… dormind, precum Apostolii în Ghetsimani, iar durerea Domnului persistă, pentru că, așa cum a spus El, „8 «Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine.9 În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor»”. (Mt 15,8-9).
Este paradoxal că toată viața este ca un Post obositor de 40 de zile care ne apropie de propria noastră Vinere Sfȃntă, dar în același timp trebuie să fie ca un timp de Paște, pentru a învăța să trecem, asemenea lui Isus, din lume la Tatăl: toată viața trebuie să servească pentru a învăța să murim și doar așa să învățăm adevărata trăire.
De aceea Domnul a spus: „24Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. 25Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. 26Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.” (In 12, 24-26) și „9 Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi.” (Mt 10, 39). Întreaga noastră viață este (ar trebui să fie) Paște, să trecem pe celălalt țărm, să ne întoarcem precum fiul risipitor la casa Tatălui. Așa cum a fost pentru Isus: „1 Înainte de Sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit. ” (In 13,1).
Omul vine de la Dumnezeu și trebuie să se reîntoarcă la Dumnezeu; tot ce suntem, tot ce avem, tot ce facem trebuie să se reîntoarcă la Dumnezeu. Și trebuie să facem asta zi de zi, clipă de clipă. Fiecare clipă e un pas – care să ne apropie tot mai mult de Dumnezeu, pentru că toate lucrurile fie ne conduc spre Dumnezeu, fie spre propriul nostru „eu”; fie ne conduc în sus, spre Cer, fie ne conduc în jos, în abis.
Și cine decide unde anume trebuie să ne conducă din când în când, este intenția noastră, voința noastră. De aici și nevoia de a înțelege bine la ce serveşte fiecare lucru, care este scopul lui și dacă scopul lor final este în direcţia corectă și se orientează spre marele Scop final al lui Dumnezeu. Isus a trecut — spune Evanghelia — din lume la Tatăl, dar nu a vrut să se reîntoarcă singur, ci să ne poarte pe noi toți, încorporați în El. Și să fim atenți: am fost zămisliți împreună cu El (sufletul nostru) în actul Întrupării Sale, mai târziu ne-am născut în Moartea Sa ca fii ai lui Dumnezeu şi apoi, Învierea Sa avea să ne poarte împreună cu El la Tatăl. Isus a împlinit personal Paștele Său prin Patima, Moartea și Învierea Sa.
Dar pentru noi, Paștele nu este încă complet: suntem încă în timpul Paștelui, iar scopul acestei solemnități pe care Biserica o celebrează în fiecare an este să ne facă să înțelegem că El trebuie încă să se împlinească pentru noi și în noi. Lucrareaa Răscumpărării nu s-a încheiat cu moartea lui Isus pe cruce, pentru că viața Sa nu s-a încheiat în mormânt, ci a continuat vie în inima străpunsă a Mamei Sale, ca într-un fel de „sarcină” nouă. Apoi Isus s-a întors din moarte la viață, pentru că El este Învierea și Viața și – așa cum spusese – „are puterea să dea viața și să o ia din nou”.
Dar Paștele Său, reîntoarcerea Sa împreună cu noi la Tatăl, nu s-a încheiat cu Învierea Sa. „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”, a fost mesajul pe care Isus cel înviat l-a încredințat Mariei Magdalena pentru a-l comunica Apostolilor.
Să încercăm, așadar, să ne gândim: Isus înviase deja, se întorsese viu la Mama Sa și astfel și ea s-a simțit întorcându-se din moarte la viață… Care ar fi fost „ultima tentaţie” a Preasfintei Fecioare? S-ar putea crede că cel rău i-ar fi putut spune: „Fiul tău a înviat?… Felicitări, Paște plăcut. Dar la ce a servit asta dacă niciunul dintre ai Săi nu crede, dacă nu continuă ca înainte???” Ah, ce durere! Aceasta ar fi fost o ultimă şi crudă lovitură în inimă! Pentru că lucrarea Răscumpărării nu se putea termina aici.
Iată pentru ce Isus s-a arătat în ziua aceea lui Simon Petru (așa cum citim în Evanghelia Sfântului Luca și spune și Sfântul Paul în Prima Epistulă la Corinteni), chiar înainte de a se arăta ucenicilor din Emaus în acea seară și apoi apostolilor adunați în Cenacol. A fost o apariție specială,oferită tocmai lui, Vicarul Său, ca și cum ar fi vrut să îndeplinească „predarea unei îndatoriri”, ca și cum ar fi vrut să spună: Mi-am făcut partea Mea, acum e rândul vostru, acum Paștele Meu trebuie să se împlinească în voi… De aceea, viața noastră trebuie să fie un Paște continuu și în creștere.
Aceasta explică ceea ce spune Sfântul Paul: „Mor în fiecare zi”. Și către galateni (fără îndoială a preluat aceste cuvinte de la Mama noastră): „Copilașii mei, pentru care iarăși sufăr nașterea până voi forma în voi viața lui Cristos”.
Doar atunci va triumfa Inima ei Neprihănită, așa cum am spus și cu alte ocazii. Dragi frați, suntem în timpul Paștelui, trecerea din lume la Tatăl, pe care Isus vrea să o facă acum în noi. Este, de asemenea, timpul de a ne pregăti pentru propriul nostru exod pascal, ieșind din sclavia vrerii noastre umane și refugiindu-ne, asemenea lui Ioan, în Cenacol, care este Inima Mamei noastre, așteptând Triumful ei. Este ceasul încercării, dar și al marii decizii: înainte, împreună cu Isus și Maria în Voința Divină!
Isus spune în Volumul 12, din 15 aprilie 1919 către Luisa Piccarreta: „Semnul minunat al Răscumpărării Mele a fost Învierea, care, mai mult decât un soare strălucitor, a încoronat Umanitatea Mea, făcând chiar și cele mai mici acte ale Mele să strălucească cu atâta splendoare și minune încât să uimească Cerul și pământul și care va fi începutul, temelia și împlinirea tuturor binefacerilor, coroana și gloria tuturor celor binecuvântați. Învierea Mea este adevăratul soare care glorifică Umanitatea Mea cu demnitate, este soarele religiei catolice; este adevărata glorie a fiecărui creștin. Fără Înviere, ar fi fost ca Cerul fără soare, fără căldură și fără viață.” Învierea Mea este un simbol al sufletelor care vor forma sfințenia în Vrerea Mea. Sfinții acestor secole trecute sunt un simbol al Umanității Mele, care, deși resemnați, nu au avut un act continuu în Vrerea Mea și, prin urmare, nu au primit amprenta soarelui Învierii Mele, ci mai degrabă amprenta lucrărilor Umanității Mele înainte de Înviere. Prin urmare, vor fi mulți, aproape ca stelele, care vor forma un frumos ornament în cerul Umanității Mele. Dar sfinții trăirii în Vrerea Mea, care vor simboliza Umanitatea Mea înviată, vor fi puțini. De fapt, mulțimi și cete de oameni, au văzut Umanitatea Mea dinainte de moarte, dar Umanitatea Mea înviată a fost văzută de puțini, doar de credincioși, de cei mai dispuși și, aș putea spune, doar de cei care dețineau sămânța Vrerii Mele, căci dacă nu ar fi avut-o, le-ar fi lipsit vederea necesară pentru a putea vedea Umanitatea Mea glorioasă și înviată și, prin urmare, pentru a fi spectatori ai ascensiunii Mele la Cer.
Deci, dacă Învierea Mea simbolizează sfinții trăiriii în Vrerea Mea – și aceasta pe bună dreptate, pentru că fiecare act, cuvânt, pas etc. făcut în Vrerea Mea este o înviere divină pe care sufletul o primește, este o amprentă de glorie pe care o suferă, este o ieșire din sine însuși pentru a intra în Divinitate, iar sufletul, ascunzându-se în soarele strălucitor al Vrerii Mele, iubește, lucrează, gândește etc.– ce este de mirare dacă sufletul rămâne complet înviat și identificat cu același soare al Gloriei mele și simbolizează Umanitatea Mea înviată?
„Dar puțini sunt cei dispuşi la aceasta, pentru că în sfințenia însăși, multe suflete își doresc ceva din binele lor propriu; în schimb, sfințenia de a trăi în Vrerea Mea nu are nimic, dar chiar nimic din al ei, ci totul de la Dumnezeu. Și pentru a dispune sufletele la aceasta, pentru a se dezbrăca de propriile bunuri, este nevoie de prea mult; de aceea nu vor fi multe. Tu nu ești printre cei mulți, ci printre cei puțini; așadar, mereu fii atentă la chemare și la zborul tău continuu.”
Și îi spune Luisei în alt pasaj din volumul 25 (31 martie 1929): „Ascultă, micuța Mea nou-născută din Voința Mea Divină, dacă omul nu ar fi păcătuit, dacă nu s-ar fi sustras din Voința Mea Divină, aș fi venit pe pământ, dar știi tu cum? Plin de măreție, ca atunci când am înviat din moarte și, deși aveam Umanitatea Mea asemenea omului, unită cu Cuvântul Veșnic, totuși cu cȃt de multă diversitate!
Umanitatea Mea înviată era glorificată, îmbrăcată în lumină, nesupusă nici suferinței, nici morții. Eu eram Triumfătorul Divin. În schimb, înainte de a muri, Umanitatea Mea era supusă, deși în mod voluntar, tuturor durerilor; ba chiar am fost omul durerilor. Și cum omul avea încă ochii orbiți de vrerea umană și fiind astfel încă bolnav, puțini au fost cei care m-au văzut înviat, ceea ce a servit pentru a confirma Învierea Mea.
Apoi M-am înălțat la Cer pentru a-i da omului timp să-şi ia remediile și medicamentele, ca să se poată vindeca și să se pregătească să cunoască Voința Mea Divină, să trăiască nu din ea, ci din a Mea, și astfel voi putea fi văzut plin de măreție și glorie în mijlocul fiilor Împărăției Mele.
Prin urmare, Învierea Mea este confirmarea acelui „Fiat Voluntas tua” precum în Cer așa şi pe pământ . După o atât de lungă durere îndurată de Voința Mea Divină timp de atâtea secole şi anume de a nu avea Împărăția Sa pe pământ precum şi stăpânirea Sa absolută, era drept ca Umanitatea Mea să-Și protejeze drepturile divine și să realizeze scopul Meu și scopul ei principal de a forma Împărăția Sa în mijlocul creaturilor.
În plus, trebuie să știi – pentru a-ţi confirma mult mai mult, cum voința umană și-a schimbat soarta și pe cea a Voinței Divine în raport cu ea – că în toată istoria lumii, doar două au trăit din Voința Divină fără a o face vreodată pe a lor proprie: Regina Suverană și eu. Și distanța, diversitatea dintre noi și alte creaturi este infinită, atât de mult încât nici măcar trupurile noastre nu au rămas pe pământ; acestea serviseră drept palat pentru „FIAT”-ul Divin, care se simțea inseparabil de trupurile noastre și, prin urmare, le-a revendicat și, cu forța Sa poruncitoare, a dus trupurile Noastre împreună cu sufletele Noastre în Patria Sa Cerească.
Și care e motivul pentru toate acestea? Întregul motiv este acela că voința Noastră umană nu a avut niciodată un act de viață, ci toată stăpânirea și câmpul de acțiune au fost exclusiv ale Voinței Mele Divine. Puterea Sa este infinită, iubirea Sa este de neegalat.”
În concluzie: Învierea lui Isus este încununarea vieții Sale, este evenimentul istoric care a garantat autenticitatea și eficacitatea a tot ce a făcut și ne-a învățat Isus, dar este și o profeție a timpului în care Împărăția Sa se va împlini pe pământ așa cum este în Cer, este un simbol al sufletelor care vor avea Voința Divină ca viață a lor.
……………
Părintele Pablo este fostul paroh de la Civitavecchia (Italia) unde au avut loc aparițiile și lăcrimarea statuii Fecioarei Maria (1995–1996), pe care dânsul o cumpărase de la Medjugorje și o adusese familiei Gregori.
Mesajele încredințate Jessicăi Gregori din Civitavecchia în timpul aparițiilor Fecioarei Maria relatează despre atacuri asupra familiei, apostazie, crize în Biserică, pericolele războiului și apeluri urgente la convertire, fiind similare cu cele de la Fatima din 1917.
În ultimii ani Părintele Pablo ține cateheze săptămânale online pe Google Meet cu diverse grupuri pe tema Voinței Divine revelată Servei lui Dumnezeu Luisa Piccarreta.
Canal Youtube în limba română aici
………….
Traducere: Adriana Suciu