Spovedania este mijlocul stabilit de Isus Cristos pentru ca păcătosul să se poată întâlni cu Dumnezeul Milostivirii; această întîlnire îi dă viaţă veşnică, îl împacă cu Dumnezeu, îi redă binecuvântările pierdute, îi purifică, vindecă şi întăreşte sufletul. Aceste pagini nu se vor un manual de spovedanie pentru preoți, ci o simplă introducere practică în principalele concepte necesare credinciosului practicant al zilelor noastre pentru a evita pocăința aparentă și pentru a intra, prin practicarea cum se cuvine a spovedaniei, pe calea unei vieți penitențiale autentice.

Intenția noastră în acest ciclu catehetic este să formăm câteva convingeri clare despre căință, mărturisire și reparație, răspunzând pe baza învățăturii actuale a Bisericii, la întrebările de bază pe care și le pune credinciosul practicant. Cu ce scop a instituit Cristos sacramentul Spovedaniei? Care este rolul spovedaniei în viaţa spirituală? Care sunt cauzele ineficienţei spovedaniilor în schimbarea vieţii penitentului? Cum poate fi practicată spovedania deasă astfel încât să fie un mijloc eficient de sfinţire?

Astăzi, în lumea noastră areligioasă, puțini se mai spovedesc. Sacramentul Mărturisirii traversează o criză gravă, atât la nivel conceptual cât și practic, fapt care ne afectează mult modul în care ne apropiem de el. Este o realitate. Credincioșii botezați care recurg la acest Sfânt Mister sunt o minoritate. Motivele acestei situații depășesc cadrul a ceea ce ne propunem aici. Vom aminti ceva mai jos despre criza Spovedaniei și ce ține de noi să fim cât mai puțin afectați de ea. Puțini se spovedesc și aceștia o fac cum pot și cum știu, de obicei rar și insuficient pregătiți. Biserica recomandă însă insistent tuturor spovedania deasă. Convingerea fundamentală pe care se bazează această învățătură este căSacramentul Reconcilierii, atunci când este bine administrat și primit, purifică treptat sufletul de tot impedimentul în calea unirii lui depline cu Dumnezeu, aducându-l la curăţie deplină şi, ceea ce contează cel mai mult, la iubirea desăvârşită de Dumnezeu. Însă pentru a avea această eficienţă şi a introduce sufletul cu adevărat pe calea purificării progresive de orice păcat, spovedania trebuie practicată aşa cum a fost instituită de Cristos şi cum ne-o propune Biserica: frecvent, cu cea mai desăvârşită căinţă posibilă sufletului, cu mărturisire sinceră și completă și cu spirit de ispăşire.

Soluţia la spovedaniile superficiale este o întoarcere personală din toată inima la Dumnezeu, cu o pocăinţă activă, conformă învăţăturii Bisericii de astăzi şi dintotdeauna.

“Calea Pocăinței” este și o invitație la revizuirea atitudinii personale față de acest mare dar al bunătății dumnezeiești.

• Cum m-a ajutat sacramentul spovedaniei în viaţa spirituală? Cum mă putea ajuta, dacă aș fi recurs la ea de fiecare dată cu pregătirea necesară?Care este experienţa mea în sacramentul spovedaniei? De câte ori mă spovedesc? Cum mă pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeul Iertării? Cât timp aloc pregătirii, reflexiei asupra vieţii proprii, cercetării conştiinţei, trezirii căinţei, planului de îndreptare?
• Cât m-a ajutat să cresc moral şi spiritual recurgerea deasă la acest sacrament? Impresia generală este că am progresat în slujirea lui Dumnezeu sau că dimpotrivă treptat m-am delăsat? Care sunt cauzele progresului sau răcirii mele spirituale?
• Cum aş putea îmbunătăţii modul în care mă prezint dinaintea preotului la spovedanie?
• Cum am luptat până acum pentru dobândirea desăvârşită a virtuţii curăţiei inimii?
• Pocăinţa mea, în general, este autentică sau aparentă ?
• Resimt şi eu efectele crizei spovedaniei? Cum îmi afectează relaţia cu Dumnezeul Milostivirii? Cât sunt de recunoscător Domnului pentru acest mijloc atât de accesibil de a primi iertarea sa? Ce aş putea face mai bine decât până acum după primirea dezlegării/absolvirii sacramentale? 

Joaca de-a pocăinţa; pericolul penitenţei aparente

Venerabilul Luis de Granada, Sinteza practică a vieții creștine; Tratatul II, Despre Penitență și Spovedanie.

Dintre toate rele câte sunt pe lume, nu-i nici unul care să merite mai mult a fi deplâns decât modul multor creştini de a se mărturisi când le porunceşte Biserica. Căci – excluzândui- i pe cei care trăiesc cu frică de Dumnezeu şi ţin seama de sufletele lor – vedem cât de prost se pregătesc pentru acest Sacrament mulţi alţii; cât de lipsiţi de părere de rău şi fără examinarea  conştiinţei se apropie de el. De aceea, după ce termină spovedania şi se împărtăşesc, numaidecât se întorc la cele ale trecutului; nici nu se termină bine săptămâna de penitenţă că se şi  întorc cu repeziciune la aceeaşi  mizerie în care se tăvăleau înainte. Acesta este un mare dispreţ de Dumnezeu şi de Biserica sa, a  slujitorilor şi sacramentelor sale: parcă în fiecare an se joacă cu Dumnezeu …

Acesta este un mare dispreţ de Dumnezeu şi de Biserica sa, a  slujitorilor şi sacramentelor sale: parcă în fiecare an se joacă cu Dumnezeu cerându-i iertare de injuriile făcute şi făgăduind îndreptarea, ca apoi să revină să facă  numaidecât altele şi mai mari.

Pedeapsa pe care o merită aceştia este tocmai cea pe care Dumnezeu le-o dă – şi care de altfel este cea mai mare pe care le-o poate da – anume, îi lasă să continue cu acest joc toată viaţa până ajung la moarte,  moment în care păţesc ceea ce se întâmplă de obicei celor care nu au făcut niciodată până în acel ceas penitenţă adevărată, şi a căror sfârşit – vorbind ca regulă generală după afirmaţia  Apostolului – va fi conform cu faptele lor: pentru care niciodată n-au făcut penitenţă adevărată ci falsă,  şi după cum însuşi Domnul se plânge prin profetul care zice: Nu s-au întors la Mine  din toată inima, ci cu minciună. Şi numeşte aici minciună acea penitenţă falsă şi aparentă pe care o fac aceia, şi care pare numai a fi penitenţă dar nu este! Prin aceasta nu pe Dumnezeu  l-au înşelat ci pe ei înşişi, pentru că li se pare că au făcut penitenţă adevărată, când de fapt tot ce au făcut este minciună.

De aceea, dacă voieşte cineva să se întoarcă la Dumnezeu cu adevărat şi să facă penitenţă adevărată, noi descriem aici în puţine cuvinte ce trebuie să facă pentru aceasta, aşezând mai întâi recomandările cele mai obişnuite pe care le dau teologii  şi care deşi pentru ei sunt foarte clare, pentru cei simpli (cărora li se adresează această lucrare) sunt foarte ambigue, motiv pentru se cuvine să le fie explicate. Şi pentru că acest sacrament este alcătuit din trei părţi principale – şi anume, căinţa, mărturisirea şi satisfacţia (canonul) -, la fiecare dintre acestea vom descrie sintetic ce trebuie făcut pentru ca penitenţa să fie desăvârşită.

Două cuvinte despre limbajul folosit

Poate cititorul nu e obișnuit cu limbajul folosit aici. Am ales intenționat să apelez la categorii uzitate în trecut, în principal din nevoia recuperării în discursul catehetic a întregii învățături a Bisericii despre bogăția ascunsă în acest mister al penitenței. Și asta pentru că mare parte a confuziei legate de spovedanie se datorează limbajului inadecvat în care este prezentată această Sfântă Taină. Nu e neaparat vina cuiva! Orice mister e greu de pus în cuvinte. Misterul milostivirii divine nu face excepție. E dificil să construiești într-o lume post-raționalistă, un limbaj perfect echilibrat între imperativele justiției divine și excesele milostivirii Bunului Tată. Istoria Tainei Spovedaniei, prezentată pe scurt în a doua cateheză, stă mărturie pentru aceasta. Dintotdeauna Biserica a căutat cele mai potrivite forme pentru a oferi accesul la misterul reconcilierii. Treptat s-a constituit un corpus doctrinar prin care Biserica exprimă esența tainei primite de la Cristos. Această învățătură perenă trebuie în primul rând cunoscută și adusă la cunoștință, prin predici și cateheză, tuturor credincioșilor. Papa Paul al VI-lea pus în fața încercărilor de rescriere a acestei învățături într-o cheie modernă care înțelegea să pună în umbră valorile trecutului, avertiza încă de la începutul reformelor post-conciliare că, pentru o corectă înţelegere a învăţăturii despre acest sacrament, … este necesar să ne amintim anumite adevăruri pe care Biserica universală, iluminată de cuvântul lui Dumnezeu, le-a crezut dintotdeauna.”¹O cateheză strict construită pe conceptele unei teologii post-conciliare aversă față de tot ce a însemnat catehism în trecut, riscă să piardă din vedere adevăruri esențiale. Lecțiile istoriei spovedaniei trebuie bine asimilate, și nu abordate cu o atitudine de superioritate. Nu întotdeauna ceea ce e nou și pare a fi eficient astăzi, e neparat și mai valoros.

De aceea în desfășurarea tematicii nu ne-am limitat la schițele oferite de literatura catehetică contemporană, ci am decis să detaliem noțiunile generale despre Sacramentul Reconcilierii propuse în Catehismul Bisericii Catolice (publicat în 1992) pornind de la principalele surse ale catehezei penitențiale: Catehismul Tridentin, Marele Catehism al Sfântului Petru Canisius și alți autori celebri în diverse perioade istorice, și să privim achizițiile incontestabile ale științelor teologice și psiho-sociale actuale cu ochiul format de aceste lecturi obligatorii pentru oricine își propune să cunoască gândul Bisericii. Autorii perioadei post-tridentine, dincolo de încorsetările specifice perioadei baroce, reprezintă poate cea mai echilibrată și exemplară conceptualizare, atât a ceea ce este esențial în atitudinea penitenței cât și în ce privește modalitatea de administrare a sacramentului, departe atât de rigorismul antic astăzi de neconceput cât și de un anumit personalism ultra-psihologizant în vogă. Fără a mai aminti de claritatea extraordinară a expunerii, în comparație cu limbajul ambiguu cu care suntem noi obișnuiți, impus de mentalitatea dominantă relativizantă a lumii postmoderne.