Venerabilul Luis de Granada, Sinteza practică a vieţii creştine, Tratatul al doilea – Despre pocăinţă şi spovedanie.
MEDITAŢIA NR.2 – CE PIERDEM CÂND PĂCĂTUIM?
După ce ai reflectat la mulţimea păcatelor tale, cugetă la ce ai pierdut săvârşindu-le pentru că aşa vei putea constata cât de mare a fost pierderea şi de câte ori ai suferit-o. Poate această pierdere îţi va trezi cumva durerea sufletească şi simţământul de pocăinţă, căci la nimic altceva nu e mai de folos resimţirea durerii decât aici.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nu există pe lume nici o pierdere pe care durerea să o poată repara, în afară de pierderea pricinuită de păcat. În toate celelalte cazuri, în afara acestuia, durerea este rău întrebuinţată. De aceea, cel care îşi propune să ajungă la această durere mântuitoare să cugete cu toată smerenia şi atenţia la ceea ce pierde prin păcatul de moarte căci va găsi aici argumente pentru a se îndurera din pricina lui.
Înainte de toate prin păcat se pierde harul Spiritului Sfânt, unul dintre cele mai mari daruri pe care le poate dărui Dumnezeu unei făpturi curate în această viaţă. Se pierde de asemenea iubirea şi dragostea de Dumnezeu care însoţeşte întotdeauna acest har. Dacă se consideră în lucru foarte grav a pierde iubirea unui principe pământesc, oare cu cât mai gravă va fi pierderea iubirii Împăratului Cerurilor şi al Pământului. Se pierd de asemenea virtuţile revărsate[1] şi darurile Spiritului Sfânt (- singurele virtuţi care nu se pierd cu totul fiind credinţa şi speranţa), haruri prin care sufletul fusese înfrumuseţat şi împodobit în ochii lui Dumnezeu, înarmat şi întărit pentru a se opune întregii puteri şi forţe a duşmanului. Se mai pierde şi dreptul la Împărăţia Cerurilor – drept care provine din acelaşi har, căci prin har se dă gloria, după cum spune Apostolul. Se pierde de asemenea spiritul înfierii care ne face copii ai lui Dumnezeu, har prin care ni se dă spiritul şi inima copiilor în relaţia cu El. Odată cu acest spirit mai pierdem grija specială pe care o are Dumnezeu faţă de copiii săi: pierdem providenţa paternă cu care îi ocroteşte Dumnezeu pe toţi aceia pe care i-a primit să fie copiii săi (adoptivi), – unul dintre cele mai mari bunuri pe care le poate poseda cineva în lumea aceasta. Se pierde de asemenea pacea şi seninătatea proprie unei bune conştiinţe, se pierd darurile şi mângâierile Spiritului Sfânt, se pierde rodul şi meritul [sau dreptul la recompensă al] tuturor faptelor bune pe care le-am făcut în întreaga viaţă până în ceasul acela. Se mai pierde de asemenea împărtăşirea din bunurile întregii Biserici, de care nu se mai poate bucura omul aşa cum se bucura atunci când era în har. Toate acestea se pierd printr-un singur păcat de moarte. Iar ce câştigă omul de pe urma lui este osândirea pentru totdeauna la pedepsele iadului şi ştergerea lui în aceeaşi clipă din Cartea Vieţii şi transformarea lui din copil al lui Dumnezeu în sclav al diavolului, din templu şi locuinţă a Preasfintei Treimi în peşteră de tâlhari şi cuib de şerpi cu priviri ucigătoare.
Dintre aceste pierderi, cea mai mare şi mai vrednică de plâns este pierderea lui Dumnezeu Însuşi, întru cât această pierdere este raţiunea şi cauza tuturor celorlalte pierderi. Căci a-l pierde pe Dumnezeu înseamnă a înceta de a-l mai avea pe Dumnezeu tată, protector, păstor, apărător, tată preamilostiv şi totodată mai înseamnă a-l transforma în duşman şi într-un sever judecător. Aşadar, cel care a pierdut un bun atât de mare, n-ar fi oare normal să plângă şi să resimtă cumva răul acesta aşa de mare? Nu te înveseli, o, Israele – zice profetul -, nu te distra asemenea celorlalte popoare, pentru că a-i preacurvit împotriva Dumnezeului tău!
Demult tribul lui Dan a cucerit o cetate şi intrând ostaşii într-o casă au furat un idol de argint; numaidecât stăpânul fugii după ei tânguindu-se. Când hoţii îl întrebară de ce plânge el le-a răspuns: de ce mă întrebaţi de ce plâng? Mi-aţi luat zeul şi mă mai întrebaţi de ce plâng? Dacă acest nefericit plângea pentru că i s-a luat dumnezeul de metal pe care chiar el şi-l fabricase – şi considera întemeiate şi chiar îndatorate lacrimile vărsate pentru această pierdere – ce ar fi normal să resimtă un creştin, atunci când ştie cu certitudine că de fiecare dată când a păcătuit (cu un păcat de moarte) -, nu pe dumnezeul fals pe care şi l-a plăsmuit singur l-a pierdut, ci pe adevăratul Dumnezeu, Cel care pe toate le-a creat?
Aşadar acest bun suprem se pierde împreună cu toate celelalte printr-un singur păcat [de moarte]. Poţi vedea singur câte motive de tânguire ar putea avea inima celui care bunuri atât de multe a pierdut şi care de la comori şi de la o glorie aşa de mare a căzut într-un ocean de mizerii. Cum să nu plângă, cum să nu se ruşineze cel care a decăzut în atâtea răutăţi? Deschide-ţi ochii, mizerabile suflet, – zice un sfânt Doctor –şi uită-te la ce ai fost şi ce-ai ajuns, unei erai şi unde eşti! Mireasa Celui Preaînalt erai, templul Dumnezeului celui viu erai, vas ales, camera de nuntă a Regelui veşnic, tronul adevăratului Solomon, scaunul înţelepciunii, frate al îngerilor şi moştenitorul cerurilor. Toate acestea ai fost şi de fiecare dată când spun că ai fost ar trebui să gemi! Ce schimbare colosală ţi s-a petrecut? Căci mireasa lui Dumnezeu s-a transformat în prostituata Satanei! Templul Spiritului Sfânt s-a transformat în peşteră de tâlhari, vasul alegerii în vas de gunoi, camera de nuntă a lui Cristos în cocină de porci, tronul lui Dumnezeu în catedră a ciumei, fratele îngerilor în tovarăş al demonilor, cel ce zbura ca porumbelul pe cer, se târăşte acum ca şarpele pe pământ! Plânge-te aşadar, suflete al meu, plânge-te, căci te plâng cerurile, îngerii te plâng şi toţi sfinţii! Pe tine te plâng lacrimile Sfântului Pavel căci ai păcătuit şi n-ai făcut penitenţă pentru relele înfăptuite. Pe tine te plâng lacrimile Profeţilor pentru că ei văd venind peste tine urgia dreptăţii divine. Pe tine te plâng lacrimile lui Ieremia – mai mult decât [repetatele] căderi ale Ierusalimului –, căci vede căzând din cer noul Israel, vede fiica Sionului lipsită complet de frumuseţea ei de altădată!
Ven. Luis de Granada (+1588)
Sinteza practică a vieţii creştine
Tratatul al doilea – Despre pocăinţă şi spovedanie.
[1] Virtuţile revărsate sau infuzate, sunt Virtuţile lui Cristos care prin har se revarsă necontenit şi treptat din trupul Lui glorios aflat în ceruri în sufletul creştinului: Credinţa lui Cristos în Tatăl, Speranţa lui Cristos în Tatăl, Iubirea lui Isus pentru Tatăl, supunerea lui Isus faţă de voia Tatălui, Discernământul lui Isus, Cumpătarea lui Isus, Tăria de caracter a lui Isus în faţa dificultăţilor slujirii Tatălui, Dreptatea lui Isus, Blândeţea, Răbdarea şi Îndurarea lui Isus, etc.