JUDECATA DE PE URMĂ
Venerabilul Luis de Granada – Carte de rugăciune şi meditaţie (1566) 
Meditaţii nocturne- Smerita cunoaştere de sine

MEDITAŢII PENTRU NOPŢILE DE JOI
PRIMA PARTE
Joi noaptea, după semnul sfintei cruci şi având făcută deja pregătirea indicată mai sus, te vei gândi la judecata de pe urmă, pentru ca prin această meditaţie să se trezească în sufletul tău cele două principale simţiri necesare oricărui credincios creştin: frica de Dumnezeu şi repulsia faţă de păcat.

 Gândeşte-te aşadar mai întâi cât de cumplită va fi ziua aceea în care se vor fi făcute publice cazurile tuturor fiilor lui Adam, când se vor încheia procesele vieţiilor noastre şi se va da sentinţa definitivă, ce va rămâne pentru totdeauna. Ziua aceea v-a cuprinde într-însa zilele tuturor veacurilor prezente, trecute şi a celor ce vor veni după noi, pentru că în ea va da lumea socoteală de toate aceste vremuri. În ziua aceea îşi va vărsa Dumnezeu mânia şi furia pe care a acumulat-o de-a lungul tuturor secolelor. Cât de învolburat se v-a revărsa atunci umflatul fluviu al indignării dumnezeieşti, alimentat de atâtea pârâiaşe ale mâniei şi furiei câte păcate s-au săvârşit de la începutul lumii? De aceea, pe bună dreptate zice profetul: „Ziua aceea va fi o zi a mâniei, ziua calamităţii şi a mizeriei, ziua întunecimilor şi a beznei, ziua ninsorilor şi a tornadei ziua trâmbiţei şi a sunetului peste cetăţile puternice şi peste colinele înalte.”

 În al doilea rând, gândeşte-te la semnele înspăimântătoare care vor precede Ziua Judecăţii, pentru că după cum spune Mântuitorul, înainte să vină această zi, vor fi semne în soare şi în lună şi printre stele, şi în sfârşit, în toate făpturile cerului şi ale pământului. Căci toate îşi vor presimţi sfârşitul înainte să piară şi se vor cutremura şi vor înceapă să cadă, înainte de prăbuşirea totală. Oamenii vor umbla uscaţi şi speriaţi de moarte, auzind vuietul înspăimântător al mării şi văzând valurile uriaşe şi uraganele pe care le va ridica, presimţind în ele marile calamităţi şi mizerii care ameninţă lumea prin semnele acestea atât de înfricoşătoare. Vor umbla, îngroziţi şi înspăimântaţi, cu feţele gălbejite şi desfigurate, morţi înainte de moarte şi condamnaţi înainte de judecată, măsurându-şi pericolele cu propriile temeri şi atât de ocupaţi fiecare cu ale lui încât nu-şi vor mai aminti de problemele celor de lângă ei, nici măcar tătăl de fiu ori fiul de tată. Nimeni nu va avea pentru nimeni, pentru că nimeni nu va avea nici pentru sine. Sibilele zic că în acel timp vor urla animalele pe câmpuri şi prin cetăţi, că arborii vor asuda sânge şi că marea îşi vor scoate pe uscat peştii. Dar dacă nu se acceptă acestea, mult mai mult ni se spune în Evanghelie, pentru că mult mai mult este să sece oamenii decât marea şi mai mult este să se altereze energiile cerurilor decât a tuturor făpturilor pământului.

 În al treilea rând, reflectează la potopul universal de foc care va veni înaintea Judecătorului şi la sunetul înfricoşător al trâmbiţei arhanghelului, care va convoca toate generaţiile lumii să se adune într-un loc şi să se prezinte la judecată. Gândeşte-te mai ales la maiestatea înspăimântătoare cu care va veni Judecătorul, pe care profetul Naum îl descrie cu aceste cuvinte: Domnul va veni ca o furtună şi ca o vijelie furioasă şi picioarele lui vor ridica un uriaş nor de praf dinaintea Sa. Va certa marea şi va seca. Toate râurile pământului se vor usca. Munţii Basan şi Carmel se vor usca şi floarea muntelui Liban va cădea. Munţii vor tremura dinaintea Lui şi colinele vor rămâne dezolate. Pământul se cutremură în prezenţa Lui şi toţi locuitorii lui. Cine va îndrăzni să se arate dinaintea Feţei indignării Sale? Indignarea lui se revărsă ca focul şi pietrele se făcură pulbere dinaintea Lui”.

 După aceasta reflectează la cât de strânsă va fi socoteala care se va cere aici fiecăruia. „Cu adevărat – zice Iov – nu va putea fi omul justificat dacă se compară cu Dumnezeu; şi de va voii să se judece cu El, dintre o mie de întrebări care i se vor pune, nu va şti să răspundă la nici una.” Deci, ce va simţi atunci fiecare dintre cei răi, când va intra Dumnezeu cu el la acest examen şi în conştiinţa lui îi va zice aşa:

„Vino aici, om nefericit, ce-ai văzut în Mine de m-ai dispreţuit aşa şi ai trecut de partea duşmanului meu? Eu te-am ridicat din praful pământului şi te-am creat după chipul şi asemănarea Mea, şi ţi-am dat virtuţi şi har cu care să poţi dobândi gloria. Dar tu, dispreţuind poruncile vieţii pe care Eu ţi le-am dat, ai preferat mai degrabă să urmezi minciuna amăgitorului decât sfatul mântuitor al Domnului tău! Ca să te restaurez după această cădere am coborât din cer pe pământ, unde am pătimit cele mai mari chinuri şi necinstiri care s-au pătimit vreodată. Pentru tine am postit, am călătorit, am privegheat, am muncit şi am asudat sânge. Pentru tine am suferit persecuţii, biciuiri, blasfemii, batjocuri, lovituri, necinstiri, chinuri şi cruce. Pentru tine M-am născut în mare sărăcie, am trăit cu multe osteneli şi am murit într-o mare durere. Martori îmi sunt Crucea şi Cuiele de aici, martori Rănile picioarelor şi ale mâinilor care au rămas în trupul Meu, martor cerul şi pământul dinaintea cărora am pătimit, martor îmi e soarele şi luna care în acel ceas s-au eclipsat. Deci, ce ai făcut din acest suflet al tău pe care Eu cu sîngele Meu l-am făcut al meu? În a cui serviciu ai folosit ceea ce Eu am cumpărat aşa de scump? O generaţie netrebnică şi adulteră! De ce ai vrut să slujeşti mai degrabă acest duşman al tău cu osteneală, decât pe Mine, Creatorul şi Răscumpărătorul tău, cu bucurie? Înspăimântaţi-vă ceruri de acest caz şi porţile voastre să cadă de spaimă, pentru că două rele a făcut poporul meu: pe Mine m-au părăsit, izvorul apei vii şi m-au părăsit pentru un alt Baraba. V-am chemat de atâtea ori şi nu mi-aţi răspuns! Am bătut la uşile voastre şi nu mi-aţi deschis; mi-am întins braţele pe cruce şi nu le-aţi privit; ci mi-aţi dispreţuit sfaturile şi toate promisiunile şi ameninţările. Deci, ziceţi acum voi îngeri, judecaţi voi, judecători între Mine şi via Mea: ce trebuia să fac pentru ea mai mult decât am făcut? ”

Ce vor răspunde la acestea cei răi, cei ce-şi râd de lucrurile dumnezeieşti, batjocoritorii virtuţii, dispreţuitorii simplităţii, cei ce au ţinut seama mai mult de legile lumii decât de cele ale lui Dumnezeu, cei care la toate chemările vocii Lui au fost surzi, la toate inspiraţiile Lui insensibili, la toate poruncile lui rebeli şi la toate loviturile şi binefacerile lui nerecunoscători şi duri? Ce vor răspunde cei care au trăit ca şi cum ar fi crezut că nu există Dumnezeu, şi cei care n-au ţinut seama de nici o lege în afară de cea a propriului interes? „Ce veţi face voi – zice Isaia – în ziua vizitării şi a calamităţii care vă va veni de departe? De la cine veţi cere ajutor şi la ce vă v-a folosi gloria bogăţiilor voastre ca să nu fiţi luaţi captivi în cătuşe de fier şi să nu cădeţi între cei morţi?”

 În al cincilea rând gândeşte-te după toate acestea la teribila sentinţă cu care îi va lovi Judecătorul pe cei răi şi la acel întunecat cuvânt care vor face să vâjâie urechile celui care îl ascultă. „Buzele lui – zice Isaia – sunt pline de indignare, şi limba lui este ca focul care consumă.” Ce foc va mai arde mai tare decât cuvintele: „Depărtaţi-vă de Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic?” Acesta este cel mai dur cuvânt pe care-l poate spune Dumnezeu unei făpturi, pentru că prin această îndepărtare se înţelege acea pedeapsă pe care teologii o numesc „a daunei”, care constă în deposedarea absolută de toate lucrurile şi în privarea Binele Suprem în care sunt [cuprinse] toate bunurile. Unde să meargă cei care se îndepărtează de Tine? În ce port vor acosta? Cărui stăpân îi vor sluji? Cei care de Tine se vor îndepărta vor fi scrişi pe pământ, pentru că au părăsit sursa apelor vii care este Domnul. Când romanii pedepseau un cetăţean pentru un delict extrem de grav cea mai mare pedeapsă era să-l expulzeze din cetate, să-i retragă cetăţenia romană şi să-l alunge în nişte insule îndepărtate printre barbari. Dacă aşa mare pedeapsă era să-ţi lipsească Roma, ce va fi să-ţi lipsească compania lui Dumnezeu şi a tuturor aleşilor Lui şi să trăieşti pentru totdeauna exilat în compania lui Satana şi a barbarilor din infern?

„Îndepărtaţi-vă – zice – blestemaţilor!” Ca şi cum ar spune: „V-am rugat să primiţi binecuvântarea şi nu aţi vrut-o! Acum puneţi blestemul pe umerii voştrii!” „A iubit răul – zice profetul – adică blestemul şi v-a ajunge să-l priceapă; a dispreţuit binecuvântarea pe care i-o oferea Dumnezeu, şi se va îndepărta de El.”  A blestemat Dumnezeu smochinul şi i s-au uscat nu numai frunzele, ci şi trunchiul şi rădăcinile, ca să nu mai dea niciodată roadă. Aşa va fi şi blestemarea acestor mizerabili, toată speranţa de mântuire li se v-a lua, toată roada şi tot meritul agonisit pentru vecii vecilor.

Dar unde i-ai trimis Doamne? În focul cel veşnic. Ce pat va fi acesta pentru cei delicaţi şi comozi! „Cine dintre voi – zice profetul – va putea locui în flăcări veşnice? Cine va putea să-şi trăiască viaţa în focul mistuitor?” Dar, cât va dura acest foc? „La focul cel veşnic– zice!” Ce alt blestem mai mare poate exista decât acesta? Ce calamitate, ce sentinţă, ce nenorocire se poate compara chiar şi numai cu umbra acestuia? Acesta este teribilul şi înspăimântătorul foc pe care-l descrie Isaia prin cuvintele: „Se vor transforma râurile în pământ uscat şi pulberea pământului în sulf, şi pământul însuşi va fi cu totul o piatră arzătoare. Niciodată nu va înceta să ardă, noapte şi zi, nici nu va înceta vreodată să urce spre înălţime fumul lui. Din generaţie în generaţie va fi distrus şi în vecii vecilor nu va fi cine să umble pe el.”

Odată terminată meditaţia, continuă cu rugăciunea de mulţumire, de cerere, etc.