PEDEPSELE IADULUI
Venerabilul Luis de Granada – Carte de rugăciune şi meditaţie (1566)
Meditaţii nocturne- Smerita cunoaştere de sine

MEDITAŢII PENTRU NOPŢILE DE VINERI
PRIMA PARTE

Vineri noaptea, după semnul sfintei cruci şi având făcută deja pregătirea indicată mai sus, să cugeţi la pedepsele iadului, pentru ca prin această meditaţie, asemenea celei precedente, să se statornicească mai mult sufletul tău în teama de Dumnezeu şi în detestarea păcatului.

Aceste pedepse spune Sf. Bonaventura trebuie imaginate după câteva figuri şi asemănări trupeşti pe care le-am învăţat de la sfinţi. Astfel, ar fi foarte potrivit să ne imaginăm locul iadului, – aşa cum ne sugerează sfântul pomenit -, ca un lac întunecat la culoare şi tenebros aflat sub pământ, sau ca un puţ foarte adânc plin de foc, sau ca un oraş înspăimântător şi tenebros consumat în întregime de flăcări vii, în care nimic altceva nu se aude decât vocile torţionarilor şi gemetele celor torturaţi, neîncetata văicăreală şi scrâşnire a dinţilor.

        În aceast nefericit loc se pătimesc două feluri de pedepse, una numită „a simţurilor” şi cealaltă „a privării”. Cu privire la primul fel, gândeşte-te că în iad, nu v-a rămâne nepedepsit nici un simţ, nici înlăuntrul nici în afara sufletului. Şi fiecare simţ va primi pedeapsa proprie. Aşa cum cei răi l-au ofensat pe Dumnezeu folosindu-se de toate membrele şi de toate simţurile, făcându-le pe toate arme slujitoare ale păcatului, aşa va da Domnul poruncă să fie chinuite toate; fiecare să sufere un chin propriu, ca să i se plătească ceea ce a meritat. Astfel în iad ochii necinstiţi şi trupeşti vor fi chinuiţi cu îngrozitoarea vedere a demonilor, auzul cu hărmălaia vocilor şi a gemetelor ce răsună acolo, nările cu putoarea intolerabilă a acelui loc necurat, gustul cu cea mai turbată foame şi sete, pipăitul şi toate membrele trupului cu frigul şi focul insuportabil. Imaginaţia va pătimi prin conştientizarea durerilor prezente, memoria prin amintirea plăcerilor de demult, intelectul prin cugetarea la bunurile pierdute şi la relele ce vor să vină. În sfârşit, aici vor fi la un loc adunate toate relele şi chinurile imaginabile. Pentru că, după cum spune Sf.Grigore, aici v-a fi chinul ce nu poate fi răbdat, focul ce nu va putea fi stins, viermele nemuritor, putoarea intolerabilă, întunecimi palpabile, lovituri chinuitoare, vederea demonilor, ruşinea păcatelor şi disperarea [pierderii] tuturor bunurilor.

Acum te rog să-mi spui: dacă şi cel mai mic chin dintre acestea, când sunt pătimite aici pentru un timp extrem de scurt sunt atât de dificil de suportat, ce v-a însemna să pătimeşti acolo deodată toate aceste dureri în toate membrele şi simţurile tale interioare şi exterioare? Şi aceasta nu pe durata unei singure nopţi, nici a o mie de nopţi, ci a unei eternităţi infinite? Nu e simţire, nu sunt cuvinte, nici judecată pe lumea aceasta care să poată simţi sau concepe cele de acolo aşa cum sunt!

Dar, nu aceasta este cea mai mare pedeapsă de acolo. Există o alta, incomparabil mai mare, pe care teologii o numesc „a privării” şi care constă în a fi lipsit pentru totdeauna de vederea lui Dumnezeu şi de glorioasa Lui companie. Această pedeapsă, deşi este comună tuturor osândiţilor, va fi resimţită cu atât mai greu cu cât erau oamenii mai pregătiţi de a se bucura de Binele acesta, – cum sunt în primul rând toţi creştinii cărora li s-a predicat Evanghelia, apoi toţi călugării şi preoţii răi, care cu atât mai mult se vor tângui că l-au pierdut, cu cât fuseseră mai aproape de obţinerea lui.

Acestea sunt pedepsele care îi privesc în general pe toţi osândiţii. Dincolo de aceste pedepse generale, mai există altele – particulare – care le v-a pătimi acolo fiecare potrivit felului infracţiunii lui. Căci una v-a fi acolo pedeapsa celui mândru, alta a invidiosului, alta a avarului, alta a desfrânatului, şi aşa mai departe. Astfel v-a străluci în chip minunat înţelepciunea şi dreptatea divină care, va şti la modul perfect – în infinitatea de fărădelegi şi de vinovaţi -, calitatea tuturor exceselor fiecăruia, pentru a-i cântări ca într-o balanţă măsura pedepsei potrivite infracţiunii lui, cum zice Înţeleptul: „Judecăţile Domnului sunt cu greutate şi cu măsură”.
Cât de dureros va fi acolo pentru cei răi să privească felul în care le v-a măsura Dumnezeu pedeapsa conform circumstanţelor în care au păcătuit! Cât de plăcut v-a fi pentru cei buni să vadă minunata proporţie şi dreaptă măsură a pedepselor într-o aşa mare mulţime de culpe! Acolo se v-a grada durerea conform plăcerii savurate şi umilirea conform aroganţei şi a mândriei, goliciunea va fi pe măsura exagerării şi abundenţei, foamea şi setea pe măsura confortului fizic şi săturării de de altă dată. Aşa a poruncit Dumnezeu să fie pedepsită femeia cea rea din Apocalipsă aşezată deasupra apelor mării cu un potir în mână plin de plăceri otrăvite, fulgerată de sentinţa cerului care zice: „Pe cât s-a înălţat şi s-a bucurat în plăceri, pe atâta chin şi plâns să-i daţi”.

Tuturor acestor pedepse le urmează veşnicia pătimirii, ca un sigiliu şi ca o cheie [care le zăvorăşte definitiv] pe toate. Căci toate acestea, poate ar fi tolerabile dacă ar fi limitate, căci nimic nu este cu adevărat mare dacă are un sfârşit. Dar pedeapsa fără de capăt, n-are nici alinare, nici uşurare, nici diminuare. Ci este un chin în faţă căruia nimeni nu mai are speranţa că se v-a încheia vreodată: nici ea ca pedeapsă, nici cel ce o dă, nici cel ce o pătimeşte, ci este asemenea unui exil bine stabilit definitiv, un act de condamnare iremisibil atârnat de gâtul osânditului care nu se va mai scoate niciodată. Gândul acesta îl poate scoate din minţi pe cel care îl meditează cu atenţie.

Căci de aici se naşte ura cea turbată a nefericiţilor împotriva lui Dumnezeu, renegările şi blasfemiile pe care le rostesc împotriva lui. Pentru că au pierdut definitiv speranţa prieteniei Sale şi sunt conştienţi că de acum nu mai pot vreodată reintra în graţiile Lui, că niciodată pedeapsa nu li se va mai uşura în vreun fel. Căci văzând ei că Dumnezeu este cel care-i loveşte, cel ce îi supraveghează din înălţime şi îi ţine prinşi în lanţuri, se înfurie în aşa măsură împotriva Lui încât zi şi noapte, nu încetează niciodată să-L renege şi să-I blasfemieze Numele, zicând: „Blestemat fie Dumnezeu pentru ceea ce ne-a făcut şi pentru că ne-a osândit la moarte, pentru că nu vrea să termine odată uciderea noastră. Blestemată fie puterea Lui, căci aşa de tare ne loveşte; blestemată fie cunoaşterea Lui, că nici o culpă a noastră nu i-a fost acoperită; blestemată fie dreptatea lui, căci pentru păcate temporare ne-a condamnat la chinuri veşnice. Fie de asemenea blestemată crucea Lui, că la nimic nu ne-a folosit şi blestemat fie sângele care şi l-a vărsat pe ea căci strigă împotriva noastră cerând dreptate. Fie blestamată şi Maica lui Dumnezeu, cea care tuturor le- a fost milostivă dar nouă crudă şi blestemaţi fie toţi sfinţii din cer, căci acolo se bucură acum de răul nostru”. Acestea vor fi cântecele lor neîncetate noapte şi zi, acestea vor fi laudele lor de dimineaţă şi psalmii lor în vecii vecilor. Benedictus-ul ce-l vor cânta lui Dumnezeu, va fi să repete: „Binecuvântaţi toate făpturile lui Dumnezeu pe Dumnezeu; blasfemiaţi-l şi renegaţi-l în vecii vecilor”.

Iată cum vor fi aşadar glasurile disperate ale nefericiţilor! Vedem aşadar limpede pedeapsa, turbarea, disperarea şi detestarea lui Dumnezeu la care vor ajunge cei care îl tratează astfel încă de aici. Deci, dacă numai să auzim aceste cuvinte ne tremură inimile, ce ar însemna să locuim în acel loc în care pentru totdeauna se spun şi se aud aceste cuvinte? Oare ce-ar trebui să facă oamenii în această viaţă pentru a nu ajunge într-un loc unde se celebrează astfel de slujbe?

Odată terminată meditaţia, continuă cu rugăciunea de mulţumire, de cerere, etc.