MĂRTURISIREA
ÎNVĂŢĂTURA BISERICII ŞI MODUL DE A O FACE BINE
Mărturisirea este a doua parte a pocăinței, al doilea act al penitentului. Catehismele Bisericii nu îşi propun să fie manuale complete pentru penitenţi; de aceea, singure, sunt insuficiente pentru a învăţa penitenţii cum trebuie făcută mărturisirea, ele limitându-se la a aminti dintre multele lucruri de făcut, mai mult sau mai puţin importante, numai pe cele esenţiale. Cu privire la calităţile mărturisirii sacramentale Catehismul Bisericii Catolice (CBC) aminteşte numai „toate păcatele de moarte”. – CBC 1456 şi 1493, dar trimite pentru detalii la Catehismul Roman (CR). CR la rândul lui trimite la „multele cărţi care tratează în detaliu aceste chestiuni”. Noi urmăm în această cateheză un manual din epoca redactării CR (1566) şi unul recent, bazat pe CBC (2002).
SURSE DE BAZĂ:
Catehismul Bisericii Catolice, paragrafele 1455-1458; Catehismul Roman, Q 37-53; Tratatul despre Pocăinţă şi Mărturisire, în Sinteza Practică a Vieţii Creştine, de Ven.Luis de Granada, pag. 79-103; Mărturisirea Sacramentală, Raimondo Marchioro, OFM, pag. 42-77.
I. ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MĂRTURISIRE
Definiţie, necesitate, avantaje, obligativitate (legea spovedaniei şi când obligă)
Importanţa mărturisirii. „Tot ce s-a păstrat până în zilele noastre în Biserică în materie de evlavie, sfinţenie şi religiozitate se datorează în mare măsură mărturisirii”. Și viceversa, întreaga criză a credinței actuale are la bază abandonarea recursului la Sacramentul Pocăinței. În întreaga creștinătate actuală procentul celor care – împărtășindu-se des – mai recurg vreodată (sau măcar o dată pe an) la Spovedanie a scăzut în ultimele decenii sub 20%, constituind una dintre problemele fundamentale ale Bisericii la început de Mileniu III (M.Introvigne, „Il vero problema – sta scomparendo la Confessione”, http://www.lanuovabq.it/it/articoli-il-vero-problema-sta-sparendola-confessione-8755.htm).
Necesitatea mărturisirii. Mărturisirea este necesară din cauza dificultăţii căinţei desăvâşite (contritio).
Mărturisirea perfecţionează căinţa nedesăvârşită (atritio), dând acces la iertare penitentului care nu a obținut harul căinței desăvârșite. „Căinţa vehementă care şterge păcatele este atinsă de foarte puţini; [bazându-se numai pe ea] foarte puţini ar putea așadar spera să obţină iertarea păcatelor. De aceea Domnul a dat Bisericii cheile împărăţiei cerurilor. Prin puterea cheilor, păcătosul care se căieşte sincer de păcate şi are o fermă decizie de a le evita în viitor, obţine iertarea prin mărturisire chiar dacă nu are căinţa desăvârșită, care ar fi fost suficientă în sine pentru obţinerea iertării.1”
Avantajele mărturisirii
(1) Dezvăluirea sentimentului de vinovăţie este folositoare pentru vindecarea sufletului şi eficientă în a-l pregăti împotriva unei rapide recăderi în aceeaşi boală sau neputinţă.
(2) Mărturisirea contribuie la menținerea ordinii sociale. Fără ruşinea mărturisirii toate viciile, infracţiunile şi enormităţile vor invada societatea ca un tsunami.
În ce constă Mărturisirea Sacramentală? „Mărturisirea este acuzarea păcatele personale în cadrul sacramentului (tribunalul pocăinţei), săvârşită în vederea obţinerii iertării prin puterea cheilor.”
- Acuzarea. Păcatele nu trebuie prezentate ca fapte de laudă, nici ca pe nişte poveşti amuzante pentru ascultători plictisiţi, „ci trebuie acuzate cu o inimă care se acuză de ele, cu dorinţa de a le răzbuna în noi înşine.” Acuzarea de sine este parte componentă a materiei sacramentului (alături de durerea sufletească, decizia fermă şi voinţa de a accepta satisfacţia impusă de confesor), lipsa căreia anulează taina.
- Scopul: Pentru a obţine iertarea, iar nu pentru a primi pedeapsa, precum în procesele civile.
Obligaţia legală (canonică) a mărturisirii
Instituind sacramentul Cristos a obligat la folosirea lui: cel care se află în păcat de moarte, se întoarce la viaţa harului prin intermediul mărturisirii. Nimeni nu poate spera mântuirea pe altă cale, dacă se simte vinovat de un păcat de moarte. „Prin dispoziţie divină trebuie mărturisite toate păcatele grave .” (Conc.Trento, ses.XIV, Canon 7).
Nimeni nu poate intra în Cer fără ca Biserica să-i deschidă poarta, a cărei chei le deține de la Cristos. Mărturisirea făcută sieși, nu este suficientă; căci dacă fiecare s-ar putea spovedi direct lui Dumnezeu, ar putea întra în cer fără a mai fi nevoie de puterea cheilor. Și atunci în zadar a dat Domnul Bisericii Sale cheile ca să prevină intrarea unora, dacă a păstrat deschisă o intrare în altă parte.
Vârsta la care obligă legea mărturisirii este „vârsta raţiunii, când copilul poate deosebi binele de rău, şi deci poate păcătui”. „Nu se poate fixa un număr de ani de la care legea obligă” (CR). „Orice credincios ajuns la vârsta discernământului este obligat să-şi mărturisească păcatele grave” („şapte ani împliniţi”, – CDC, Canon 97).
Frecvenţa minimă obligatorie este stabilită canonic de Biserică: „ cel puţin o dată pe an” (CDC, Canon 989).
Frecvenţa recomandată:
- oridecâte ori suntem în pericol de moarte
- la primirea unui sacrament al celor vii,
- când trebuie să facem o faptă care este incompatibilă cu starea de păcat de moarte
- când ne aducem aminte de un păcat uitat (căci primim iertarea păcatelor numai prin mărturisirea sacramentală, iar pe aceasta o putem efectua numai dacă ni le amintim).Biserica recomandă să nu se depăşească o lună de la o mărturisire la alta. Iar celor care tind spre desăvârşirea dragostei creștine, le recomandă o spovedanie chiar mai deasă.
CARACTERISTICILE UNEI MĂRTURISIRI SFINTE
Caracteristicile acuzei păcatelor. Cum se face o mărturisire sfântă?
„Cel care doreşte să se mărturisească aşa cum trebuie – lucru pe care foarte puţini ştiu să-l facă -, după ce s-a îngrijit să aibă cele spuse deja despre căinţa desăvârşită, trebuie să se îngrijească de următoarele aspecte.” (Granada, p.79)
Pregătirea necesară
„Mai întâi să-şi rezerve un timp mai înainte de a se spovedi, pentru a-şi examina conştiinţa şi pentru a-şi aminti toate păcatele din trecut. Acest lucru trebuie să-l facă cu toată grija şi sârguinţa, căci în lipsa acesteia spovedania ar fi nulă, cum ar fi cea în care cu bună ştiinţă nu se mărturiseşte un păcat. Într-adevăr, – după cum spun unii învăţaţi – este totuna a ascunde intenţionat un păcat la mărturisire, sau a te mărturisi cu atâta neglijenţă şi lipsă de pregătire, încât din această cauză să se lase deoparte vreunul.
Acesta este un lucru care ar trebui predicat cu glas mare prin pieţe, căci există o mulţime de persoane foarte amăgite în acest punct, care se duc la picioarele confesorului fără nici un fel de examinare ori pregătire. Aceste persoane – pe lângă sacrilegiul pe care-l comit -, sunt obligate să se spovedească din nou, asemenea celor care au ascuns intenţionat un păcat. Căci, uitarea în acest caz nu scuză, ci acuză, întrucât nu vine dintr-un defect al firii umane, ci dintr-o gravă neglijenţă a persoanei .
Aşadar, pentru a nu ajunge în aceste situaţii neplăcute, trebuie omul să se pregătească mai întâi şi să-şi examineze conştiinţa. Modul şi ordinea examinării poate fi urmând poruncile şi păcatele de moarte, văzând la fiecare de câte ori s-a căzut cu gândul, cuvântul şi cu fapta, cu toate circumstanţele intervenite în păcat, când acestea sunt de aşa natură încât este obligatorie mărturisirea lor. Despre toate acestea vom trata mai departe.” (Granada, p.80)
Când este bine făcută mărturisirea are următoarele cinci caracteristici: (1) completă și integrală, (2) simplă și sinceră, (3) prudentă și modestă, (4) privată, (5) deasă.
1. COMPLETĂ ŞI INTEGRALĂ
(„integra & absoluta sit” – CR q.46; Marchioro, p.70-72) .
„La mărturisire trebuie avută aceeaşi îngrijire şi sârguinţă pe care o are omul pentru cele mai grave lucruri [mărturia la un proces, căutarea celui mai bun doctor în caz de boală extrem de gravă, etc].”
Care păcate trebuie mărturisite? „Toate păcatele de moarte trebuie dezvăluite preotului” (CR). Acest fapt face obligatorie examinarea atentă şi detaliată a conştiinţei.
Trebuie mărturisite și păcatele veniale/ușoare? Deşi păcatele veniale pot fi obiectul mărturisirii sacramentale, nu este obligatorie dezvăluirea lor. (CCBC). „Cele veniale, cele în care cădem des, întrucât nu ne privează de harul lui Dumnezeu pot fi lăsate nemărturisite – fără a păcătui prin aceasta -, căci acestea pot fi iertate prin multe alte mijloace [altele decât spovedania, de exemplu prin Sf. Împărtășanie]. Totuşi, este un lucru bun şi foarte util să le mărturisim, după cum ne demonstrează practica multor persoane virtuoase.” CDC 988,2.
Mărturisirea păcatelor veniale este utilă. Ajută la formarea conştiinţei, în lupta împotriva proprilor înclinaţii rele, etc. (CBC 1458). Nu trebuie mărturisite toate, dar dacă se optează pentru spovedirea lor, pentru cele mărturisite penitentul să se aibă durere sufletească şi decizia fermă (fără de care spovedanie este invalidată).
TREBUIE MĂRTURISITĂ SPECIA (FELUL/NUMELE) PĂCATULUI, NUMĂRUL ŞI CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE
„Prin dispoziţie divină trebuie mărturisite toate păcatele grave după specie, număr şi circumstanţele care schimbă specia.” (Conc.Trento, ses.XIV, Canon 7).
„Păcatele de moarte trebuie mărturisite toate şi fiecare în parte” (CR).
„Penitentul este obligat să mărturisească toate păcatele de moarte, după specie şi număr, făcute după botez şi care nu au fost încă direct iertate prin puterea cheilor Bisericii …”. (CDC, Canon 988, 1)
Așadar la mărturisirea păcatelor de moarte este obligatorie mărturisirea speciei, numărului și a circusmstanțelor agravante care modifică specia păcatului. Să vedem indeaproape această triplă obligație.
(1) TREBUIE MĂRTURISITĂ NUMAI SPECIA PĂCATULUI, FĂRĂ ALTE DETALII
Se va mărturisi numai numele (specia) păcatului (furt, ură, adulter, etc). Nu-i nevoie să se relateze o întreagă istorie despre cum s-a păcătuit. Trebuie spus numai de câte ori ai făcut păcatul care poartă acel nume, fără a povesti cum s-a întâmplat. Dacă se simte nevoia de a povesti cum s-a întâmplat pentru a crea ocazia acuzării altor păcate din acea relatare, să se extragă din poveste numai numele păcatelor respective şi să nu se spună toată povestea.
Nu e deloc necesară explicare modului în care s-a păcătuit.
Iată, spre exemplu, cum trebuie mărturisite păcatele indecente: trebuie să se ştie că acestea pot fi săvârşite fie cu gândul, fie cu cuvântul, fie prin atingere, fie prin fapta consumată. Dacă s-a păcătuit prin fapta consumată e suficient să se spună numele faptei (am săvârşit adulter, incest, preacurvie) de atâtea ori, fără a relata alte detalii. Dacă s-a păcătuit prin atingere, e destul să se spună: am atins indecent de atâtea ori acest fel de persoană, fără a spune în ce loc, nici cum nici în ce fel, dacă nu cumva din atingerea respectivă a decurs ceva care modifică specia/numele păcatului. Dacă s-a păcătuit cu cuvântul e suficient să se spună; am rostit cuvinte indecente pentru a provoca la rău, sau pentru a mă desfăta cu ele, fără a spune: Am rostit cutare şi cutare cuvinte. Dacă s-a păcătuit cu gândul, este suficient a se spune: am avut un gând indecent la care am consimţit, sau în care m-am complăcut, sau cu care m-am delectat, fără a spune: Am gândit cutare lucru, cum fac unii cu mare ruşine şi fără a fi necesar Sacramentului. Fiecare să se mulţumească cu a mărturisi specia păcatului, căci nu sunt obligaţi la mai mult.. – (Granada, Avizul IV)
(2) TREBUIE MĂRTURISIT NUMĂRUL PĂCATELOR
De câte ori a făcut un anumit păcat. Dacă nu se ştie numărul exact se poate spune aproximativ, sau dacă este un păcat în care s-a rămas multă vreme trebuie mărturisit cât timp s-a rămas în el, pentru a se putea deduce numărul aproximativ. Dacă este o obişnuinţă de a păcătui trebuie mărturisită ca atare (obişnuiesc să vorbesc rău despre apropele, etc). – Granada, Avizul II
(3) TREBUIE MĂRTURISTE CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE ALE PĂCATELOR
„Nu trebuie să ne mulţumim cu simpla enumerare separată a păcatelor grave, ci trebuie să explicăm circumstanţele care le-au însoţit pe fiecare, [în cazul în care le cresc sau le micşorează răutatea sau le modifică specia ].” „Există circumstanţe atât de grave încât acetstea sunt ele însele păcate de moarte; de aceea toate aceste circumstanțe trebuie mărturisite întotdeauna, pentru că modifică genul păcatului”.
„Circumstanţele care nu agravează considerabil răutatea păcatului pot fi omise fără a păcătui prin omiterea amintirii lor”. (Granada, Avizul III)
Tipuri de circumstanţe care trebuie mărturisite obligatoriu:
(1) În privinţa păcatelor trupeşti trebuie relatate circumstanţele persoanei cu care s-a păcătuit.De exemplu: nu este suficient a spune: am desfrânat, ci pentru a se putea judeca şi stabili gravitatea păcatului, este necesar a aminti cu ce fel de persoană, dar fără a dezvălui identitatea persoanei. Dacă singur (autosatisfacere), sau cu o persoană necăsătorită (preacurvie), cu o persoană căsătorită (adulter), cu o rudă (incest), cu o persoană consacrată lui Dumnezeu (sacrilegiu), etc.
(2) Trebuie mărturisită circumstanţa de scandal. Prin scandal înţelegem a face sau a spune ceva care instigă pe altcineva la păcat. Scandalul este un păcat grav în sine, de aceea este important să se precizeze dacă cel cu care s-a păcătuit s-a oferit voluntar sau a fost instigat. Tot păcat de scandal este a săvârşi un păcat în prezența altora, caz în care avem două păcate distincte de mărturisit: păcatul propriu zis (de ex. a mânca carne în zi de vineri) şi scandalul (exemplul rău, a o face în prezenţa altora, instigându-i implicit să-şi ia şi ei libertatea de a mânca).
Pe scurt
La fiecare păcat trebuie mărturisită:
- Specia/numele (furt, omucidere, desfrânare, etc)
- Numărul (exact dacă este cunoscut; dacă nu este cunoscut atunci se va spune numărul aproximativ, de câte ori pe săptămână sau pe lună )
- Circumstanţele care modifică specia, în materie gravă.
Cum se mărturisesc păcatele făcute cu gândul? „Păcatele de moarte trebuie mărturisite toate şi fiecare în parte, chiar de-ar fi foarte ascunse, cum sunt cele pe care le interzic ultimele două porunci ale Decalogului, căci se întâmplă adesea ca acestea să rănească mai grav sufletul, decât păcatele făcute la lumină şi în public”. (CR)
Există patru moduri de a avea un gând rău în suflet:
- Ispita – sufletul luptă împotriva gândului; (nu e păcat)
- Rămânerea o vreme în acel gând (constituie păcat venial uşor sau grav în funcţie de gravitatea materiei)
- Decizia de a-l pune în practică (constituie păcat de moarte chiar dacă nu se ajunge la săvârşirea exterioară a păcatului).
- Delectarea conştientă în plăcerea interzisă fără intenţia de a-l pune în practică (păcat de moarte pentru că se consimte la plăcerea păcatului). În cazul în care nu am conştientizat delectarea, nu e păcat de moarte ci venial. Acesta este un păcat des întâlnit printre oamenii vicioşi, indecenţi şi mânioşi; de asemenea, cad în acest tip de păcat cei care au o afecţiune indecentă faţă de cineva.
Aşadar la mărturisire penitentul va spune cum a păcătuit cu gândul: dacă a rămas în el (dacă l-a întreținut), dacă a consimţit să-l pună în practică sau dacă s-a delectat conştient în acel gând. – (Granada, Avizul V)
Mărturisirile incomplete şi cazurile de nulitate când spovedania trebuie repetată
Dacă am uitat să mărturisesc păcate grave trebuie să repet spovedania?
Da, trebuie repetată spovedania în care s-a omis intenţionat sau din gravă neglijenţă un aspect grav! CR q.48
„O astfel de spovedanie disimulată nu numai că nu este de nici un folos, ci constituie un nou păcat, o profanare a sfinţeniei sacramentului, care va trebui mărturisită la o nouă spovedanie! Prima mărturisire, fiind incompletă nu poate fi considerată mărturisire sacramentală, deci trebuie repetată”.
Nu trebuie repetată spovedania în care s-a omis neintenţionat, din uitare sau neglijenţă uşoară un aspect grav! CR q.49
Dacă a existat intenţia de a spovedi toate păcatele grave, dar spovedanie totuşi nu a fost completă din cauza uitării sau a insuficientei examinări, nu trebuie repetată spovedania ci este suficientă mărturisirea păcatelor uitate, altădată.
Neglijenţa este uşoară atunci când nu este intenţionată. Insuficienta examinare nu scuză de repetarea spovedaniei dacă a fost intenţionat realizată cu superficialitate, adică „dacă ne-am examinat cu atâta superficialitate şi indiferenţă ca şi cum nu am fi voit să ne amintim de unele păcate”. Examinarea superificială intenţionată este gravă şi obligă la repetarea spovedaniei.
Aşadar, cine ştie că nu s-a mărturisit bine, lipsindu-i durerea sufletească sau decizia fermă de a nu mai săvârşi păcatele mărturisite, trebuie să refacă spovedaniile rău făcute şi să se acuze de sacrilegiile astfel comise, începând de la ultima spovedanie bine făcută. (March.)
Cazurile în care Mărturisirea este nulă şi trebuie repetată (Granada):
- Când penitentul a minţit în spovedanie în materie de păcat de moarte.
- Când penitentul a ascuns un păcat de moarte, despre care era conştient că este de moarte. Dacă nu-l considera astfel, şi apoi ajunge să înţeleagă că era de moarte, nu trebuie să repete spovedania, ci e suficient să se acuze de el în spovedania următoare.
- Când penitentul nu şi-a făcut examinarea conştiinţei; caz în care uitarea unui păcat nu scuză, ci îl acuză şi mai mult.
- Când penitentul nu a luat decizia de a ieşi din păcatul în care se află (duşmănie, desfrânare, etc), sau când nu vrea să restituie ceea ce este dator.
- Când este excominicat şi nu cere mai întâi absolvirea excomunicării.
În cazul repetării unei spovedanii, trebuie remărturisite toate păcatele? Când repetarea spovedaniei se face la acelaşi confesor, nu trebuie respuse toate păcatele ci numai cele care nu au fost mărturisite bine. Pentru că mulţi s-ar putea teme că în spovedaniile lui a căzut în astfel de defecte care anulează spovedaie, este recomandat ca fiecare să facă cel puţin o dată în viaţă o bună spovedanie generală, după care să aibă mai multă grijă cum se spovedeşte.
Cauzele care scuză de la integritatea mărturisirii – (Marchioro, p.73-75)
- Muribunzii care nu mai pot face mărturisirea.
- Absolvire colectivă în pericol de moarte
- Absolvire colectivă în caz de gravă necesitate
- Imposibilitatea comunicării verbale, orale: muţii (nu sunt obligaţi să scrie păcatele, deşi e recomandabil), surzii (secretul e mai important decât integritatea; preotul să nu vorbească tare dacă poate fi auzit de alţii) şi cei care nu cunosc limba confesorului (nu e obligat să folosească un traducător, dar o poate face, caz în care acesta din urmă este obligat la sigiliul sacramental, Can 990).
În aceste situaţii sacramentul este valid şi eficient numai dacă celelalte două acte ale penitentului sunt îndeplinite. Când cauza scuzantă este înlăturată, penitentul este obligat să facă o spovedanie completă.
2. MĂRTUSIRIEA SĂ FIE SIMPLĂ ŞI SINCERĂ
Simplă. „Nuda, simplex & aperta” (vz.CR q.50). Nu trebuie mărturisit nimic altceva în afară de păcate!
Să se păzească faima aproapelui. Să nu se spună nici un cuvânt despre o altă persoană, mai ales să nu se pomenească numele altuia. Nu trebuie descoperite păcatele altora. Dacă s-a păcătuit împreună cu o altă persoană trebuie amintite numai detaliile care modifică genul păcatului (ce fel de persoană,; ex: cu o persoană căsătorită, singură, etc). Pentru a păzi faima aproapelui se poate recurge chiar la un alt confesor, dacă cel la care te spovedeşti în mod curent ar putea deduce despre cine este vorba. (Granada, Avizul VI)
SIMPLĂ. Mărturisirea trebuie să nu fie complicată; nu trebuie să se facă o relatare a propriei vieţi (necazuri şi bucurii) ci o simplă mărturisire a propriilor păcate. Dacă nu sunt relatate păcatele, sau acest lucru se face intercalând discuţii despre rolul altor persoane în săvârșirea lor, mărturisirii îi lipseşte virtutea simplităţii.
SINCERĂ. Penitentul nu trebuie să mintă în confesional, ci să-şi dezvăluie păcatele aşa cum i le sugerează conştiinţa în acel moment, după un sârguincios examen de conştiinţă (March). Trebuie să ne descoperim preotului conștiința aşa cum ne cunoaştem; ce ştim că-i sigur, să fie mărturisit ca sigur, ce e nesigur, ca nesigur (CR).
3. PRUDENTĂ ŞI MODESTĂ
“Prudens et verecunda”, prudentă şi sfioasă (cu simţul ruşinii) – (vz.CR.q.51). Mărturisirea trebuie să fie scurtă, în puţine cuvinte. Sub forma unei scurte rugăciuni, plină de modestie, trebuie spus tot ce este necesar pentru a se cunoaşte natura păcatului, evitând orice cuvânt de prisos. Ruşinea nu trebuie să-l determine pe penitent să omită dezvăluirea vreunui păcat.
4. PRIVATĂ
Privată şi secretă (vz.CR.q.52). Mărturisirea să aibă un caracter privat, nu în grup. Nimănui nu-i este permis sub nici o fomă să se mărturisească printr-un terţ, intermediar sau prin scrisori.
5. DEASĂ
Această caracteristică este cerută de fragilitatea vieţii şi de necesitatea menținerii curăţeniei sufleteşti
Cât de des să mă spovedesc? De atâtea ori cât este necesar pentru a păstra curăţia sufletului. “De nici un alt lucru trebuie să se îngrijească mai mult credincioşii decât de a-şi purifica sufletul printr-o deasă mărturisire a păcatelor din pricina multor pericole care ameninţă viaţa. Dovadă de iraţionalitate ar fi a nu avea cel puţin aceeaşi grijă permanentă pentru păstrarea strălucirii sufleteşti (“animae splendor”), cum avem pentru spălarea murdăriei trupeşti şi a îmbrăcăminţii.” (vz. CR.q.53.)
Ce fel de preot trebuie să-şi aleagă cel care vrea să fie mântuit?
Preotul confesor trebuie să fie bogat în ştiinţă, erudiţie şi prudenţă, pentru a putea face concomitent oficiul de judecător şi de medic. Ca judecător trebuie să deţină nu o ştiinţă populară ci una prin care să poată investiga şi stabili corect gravitatea păcatelor, potrivit stării şi condiţiei fiecărei persoane. Ca medic are nevoie de o maximă prudenţă, pentru a prescrie cele mai potrivite medicamente pentru vindecarea sufletului, şi pentru a-l susţine în continuare în lupta cuputerea bolii.
Aşadar, credincioşii trebuie să fie conştienţi de acestea, pentru a-şi căuta şi alege fiecare cu maximă grijă drept confesor acel preot care este cel mai recomandabil prin integritatea vieţii, ştiinţă și judecată prudentă; un preot care a înţeles foarte bine gravitatea şi importanţa slujbei pe care o exercită, un preot care ştie ce pedeapsă corespunde fiecărui păcat, care știe ce păcate trebuie dezlegate şi care trebuie să rămână legate. (vz. CR.q.56)
Pr. Valentin Danciu
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––