Eficiența căinței și cum o putem dobândi

EFICIENȚA CĂINȚEI

Dintre toate exerciţiile de evlavie Căinţa este singura pe care Dumnezeu o acceptă cu bunăvoinţă totdeauna, căci pe celelalte (cum sunt postul, rugăciunea, milostenia…) oamenii adesea le viciază.Imediat ce ne căim, Dumnezeu ne iartă (Ps 31), cât suntem încă pe drum spre preot (vz.pilda celor zece leproşi).

Este bine să facem des acte de căinţă datorită roadelor acestora. Principalele roade ale unui act de căinţă desăvârşită sunt:

  • Ştergerea tuturor păcatelor acuzate formal (în cazul celor de moarte), şi general pentru veniale. Acest efect este integral și în cazul unei căințe imperfecte.
  • Recuperarea harurilor pierdute, – pe măsura intensităţii actului de căinţă.
  • Ştergerea datoriei pedepsei veşnice
  • Ştergerea unei părţi a datoriei temporale. Dacă e suficient de intens o poate şterge cu totul, caz în care dacă ar muri, sufletul ar intra direct în Paradis. Actele de căinţă desăvârşită pentru păcatele veniale şterg aproape complet pedeapsa temporală.
  • Restituirea tuturor meritelor pierdute prin păcat
  • Recuperarea certitudinii morale de a fi în harul lui Dumnezeu
  • Ne apără de recăderea în păcatul acuzat şi detestat.
  • Ne predispune spre a putea primi de la Dumnezeu harurile însemnate

Puterea şi eficienţa căinţei nu depinde de elevaţia motivelor, ci este proporţională cu acţiunea exercitată asupra voinţei noastre, care la rândul ei depinde de dispoziţiile noastre sufletești. Un sentiment mai puternic va detaşa inima de păcat mai eficient decât un sentiment mai elevat. O căinţă desăvârşită, oricât ar fi de slabă, obţine iertarea dar numai o căinţă intensă obţine perseverenţa.

Dacă penitentul reprimeşte harul pierdut în funcţie de puterea căinţei, atunci este necesar să facă o pregătire temeinică a căinţei înainte de a merge la preot pentru spovedanie, ca să se apropie de tronul Milostivirii cu o căință intensă afectiv și desăvârșită intențional, exhaustivă (cu durere pentru fiecare păcat în parte) și practică (la subiect nu generală).

Cum dobândim căința?

PRINCIPALELE MIJLOACE PRIN CARE SE DOBÂNDEŞTE CĂINŢA

Care sunt principalele mijloace care ne stau la dispoziție pentru a ajunge la durerea pentru păcate și la detestarea lor? Catehismul Roman învaţă că mijloacele pentru a ajunge la căinţa desăvârşită sunt: repetarea actelor de căință și formarea conștiinței.

    1. Deprinderea de a face acte de căinţă
        • Examinarea frecventă a propriei conştiinţe
        • Acuzarea de sine
        • Rugăciune de Cerere. Cererea iertării, cererea timpului necesar pentru mărturisire şi ispășire, și cererea harului de a nu mai recădea în aceleași păcate
    2. Formarea conştiinţei, prin lectură și meditație, pentru a putea sesiza gravitatea şi grozăvia păcatului
      • Pentru pagubele extrem de grave pe care le produce în viaţă
      • Pentru pierderea harului şi iubirii lui Dumnezeu
      • Pentru pedepsele la care ne condamnăm în viaţa viitoare

Aşadar mijloace de dobândire a căinţei sunt: examinarea conştiinţei, acuzarea de sine, rugăciunea, meditarea pentru formarea conştiinţei. Despre primele două vom vorbi în cateheza despre mărturisire.

 

Rugăciunea penitenţială 

Căinţa este un har care trebuie cerut cu insistenţă. „Cel care cu adevărat şi din toată inima doreşte să dobândească această piatră preţioasă a căinţei, să ştie că primul mijloc pentru aceasta este a o cere de la Dumnezeu cu toată smerenia şi insistenţa posibilă. Căci, a regreta omul cum se cuvine propriile păcate, este un har extrem de special şi un dar al Său, o faptă care depăşeşte orice virtute şi facultate omenească”. Omul se naşte atât de deformat şi desfigurat moral „încât nu există nici medicament nici putere naturală care să-l poată readuce la starea naturală”. „Voinţa noastră este atât de deformată  încât nimeni nu o poate rectifica şi îndrepta spre Dumnezeu (făcând-o să-L iubească mai presus de toate); nimeni în afară de Domnul care a creat-o! Aşa cum nu poate omul să-l iubească pe Domnul mai presus de toate fără ajutorul Domnului, tot aşa nu poate să regrete păcatul mai presus de toate pentru El, fără un ajutor special de la Dumnezeu, pentru că din una urmează cealaltă. Nimeni nu poate avea de la sine cum se cuvine  această iubire de Dumnezeu şi durere pentru păcat, dacă Dumnezeu nu i le dă”. Şi Domnul nu neagă aceste mari haruri nimănui dacă îi sunt cerute cu smerenie şi mare insistenţă, asemenea cananeencei.

Fiecare credincios trebuie să aibă o colecţie de rugăciuni penitenţiale și să citească cel puţin cu o zi înainte de spovedanie  „rugăciunile de pocăinţă”. Cele mai folosite în rit răsăritean sunt:

  • Cei şapte Psalmi Penitenţiali: 6, 31, 37, 50, 101, 129 şi 142.
  • Canonul de Pocăinţa a lui Andrei Cretanul
  • Canonul de Pocăinţă către Domnul Isus Cristos

Din patrimoniul occidental am ales rugăciunea de trezire a căinței și rugăciunea de cerere a iertării păcatelor, publicate de Venerabilul Luis de Granada în „Manualul de Rugăciuni”.

 

Meditaţia penitenţială 

„Cel de al doilea mijloc [pentru dobândirea durerii pentru păcate] este a se reculege omul în sine, într-un timp şi loc potrivit, şi a cugeta la toate lucrurile care-l pot înclina spre a avea acest regret şi această durere. Cu cât mai mult va cugeta la motivele pe care le are [să regrete păcatele trecutului] cu atât mai clar va vedea câtă dreptate are să-și plângă şi să-şi simtă boala. Nu este arbitrar faptul că natura a stabilit ca simţul prin care vedem să fie folosit şi pentru plâns, căci din unul se naşte celălalt. Cine vede bine, bine plânge! Adică, cine ştie să se uite la relele lui aşa cum trebuie să le privească, acela le ştie plânge cum merită să fie plânse. Aşadar, să-şi deschidă omul ochii şi să-i aţintească mai întâi asupra mulţimii păcatelor lui, apoi să se întoarcă cu privirea spre Dumnezeul împotriva căruia a păcătuit. Căci fiecare dintre acestea îi vor spune câte motive are să le regrete cu amar”. (Granada)

Literatura ascetică abundă în șiruri de meditații care pot ajuta sufletul să se predispună primirii harului unei căințe intense. „Metode de pocăință”, adevărate execiții spirituale de practicat pe o perioadă limitată de timp cu scopul dobândirii harului convertirii, pot fi consultate la autori filocalici ca Petru Damaschinul (Filocalia V) sau la Sf. Simeon Noul Teolog (Cateheza 30) sau la scriitori occidentali ca Ignațiu de Loyola sau Luis de Granada (Guya de Pecadores) text prelucrat mai apoi de Sf. Francisc de Sales în primele capitole ale Introducerii la Viața Evlavioasă. De-a lungul secolelor Biserica răsăriteană și-a compus propria „tehnică de pocăință”, Postul Mare, o adaptare a vechii perioade de pregătire a candidaților la Botez, a cărui text se află în Triod.


Subiectele meditaţiilor penitenţiale

Tematica acestor „exerciții” sunt recurente, esențială fiind adaptarea lor la vârsta spirituală a penitentului și la gravitatea bolii spirituale de care suferă.

a. Lâncezeală extremă, cazul primei convertiri la credință sau a spovedaniei după o lungă perioadă de împietrire a inimii. Aici este necesară o revizuire a întregii vieţi. Motivaţiile căinţei vor fi extrase din meditarea la vanitatea lumii, obligativitatea slujirii lui Dumnezeu, grozăvia păcatului, îndurarea lui Dumnezeu cu cei păcătoşi şi realităţile vieţii de după moarte. Examinarea conștiinței se va face cu privire la păcatele de moarte (materia gravă a Poruncilor şi a Datoriilor stării). Scopul fiind renunţarea definitivă la păcatul de moarte.

b. Lâncezeala curentă, sau cazul spovedaniei generale a celor care progresează. Revizuirea întregii vieţi va avea ca obiectiv îmbunătăţirii slujirii lui Dumnezeu. Motivele căinţei extrase din meditarea la pagubele produse de păcatele veniale. Examinarea se va concentra asupra materiei uşoare a Poruncilor şi a datoriilor stării. Scopul fiind luarea deciziei ferme de a nu mai săvărşi nici un păcat venial în mod voluntar.

c. Terapia curentă, pentru cei avansaţi care practică spovedania frecventă. În acest caz nu se mai face revizuira întregii vieţi ci numai a ultimelor câteva săptămâni sau zile. Motivele căinţei se extrag din meditaţia la pagubele produse de păcatul concret pe care-l acuză penitentul la mărturisire. Examinarea nu mai este generală ci particulară, rezumată la defectul concret pentru care se căiește. Scopul fiind eliminarea defectului mărturisit la spovedanie.

Oferim mai jos spre lectură un scurt text despre modalitatea dobândirii căinței, scris de celebrul franciscan Alfonso de Madrid (recomandat cu căldură de Sf. Tereza de Avila tuturor celor interesați să înceapă o viață de slujire autentică a Domnului) și cele șapte meditații penitențiale propose de Luis de Granada ca pregătire pentru spovedanie.

(1) Țelul suprem al omului

(2) Ce am pierdut păcătuind?

(3) Măreţia şi bunătatea lui Dumnezeu cu păcătosul

(4) Jignirea lui Dumnezeu prin păcat

(5) Ura lui Dumnezeu faţă de păcat

(6) Moartea şi cele ce o urmează

(7) Binefacerile lui Dumnezeu

 

LECTURĂ SPIRITUALĂ

FRAY ALONSO DE MADRID

ARTA DE A-L SLUJI PE DUMNEZEU

PRIMUL CAPITOL

DESPRE CĂINŢĂ

 

Despre ce se cere mai întâi pentru a repara stricarea sufletului, şi anume durerea adevărată pentru păcat; este descrisă marea răutate a păcatului şi maniera sau arta de a ajunge la această durere

 

Cine a insultat un Stăpân atât de înalt prin crude trădări şi vrea să-l slujească, drept este ca la început să-şi procure iertarea. Se cuvine să o facă în maniera în care să recupereze cât mai desăvârşit posibil harul şi prietenia Domnului său. Şi ca să nu purcedem neîncrezători ori fără speranţa găsirii remediului, cum ar pretinde marea noastră răutate, s-a îngrijit dinainte Domnul nostru de un remediu, – ca unul care doreşte ceea ce ne este necesar. Şi nu a găsit un remediu oarecare, ci unul care să fie uşor de folosit. Remediul acesta este să avem durere sufletească în urma trădărilor şi insultelor pe care le-am săvârşit păcătuind. Răutăţile noastre vor fi uitate dinaintea lui Dumnezeu în acelaşi momentîn care se va afla această durere în inima noastră.

Răutatea păcatului e aşa de mare încât toată durerea şi toate lacrimile lumii nu pot fi suficiente pentru a o nimici. Cu atât mai puţin ar fi îndeajuns durerea sau lacrimile unuia singur, a omului care a păcătuit. Dar pietatea mult milostivuluinostru Domn este aşa de mare, încît se mulţumeşte ca omului să-i pară rău din toată inima pentru păcatele sale,iar restul lucrurilor de făcut – pretinse de dreptate – le suplineşte El din partea Sa, punând de la Sine mult mai multulnecesar pentru vindecarea completă a sufletului. Acesta este harul său. Îl dă cu certitudine oricui face ceea ce ţine de penitent. Dreaptă este durerea pentru păcat, căci nu e nimeni căruia în mod natural să nu-i pară rău că a făcut o faptăde pe urma căreia îi vine sau îi poate veni ceva rău sau poate pierde ceva bun.

Păcatul determină pierderea binelui infinit, care este Dumnezeu. Determină piederea harului, în care constau toate bogăţiile noastre. Face ca cel care moare în el să fie pentru totdeauna dezmoştenit de împărăţia cerurilor şi înmormântat în grotele infernale. În adevăr, foarte drept se datorează tot acest rău celui care insultă şi săvârşeşte trădarea păcătuind împotriva Preaînaltului Dumnezeu, Care a dorit să moară pentru a ne dărui viaţa. Atât de mult răuface păcatul, cât poate cunoaşte fără a citi despre el – penitentul care multe zile în şir l-ar plânge cu adevărat. Sau atât cât poate cunoaşte cineva, care citind despre el ar crede, chiar dacă nu la plâns încă. Şi pentru că sunt pline cărţile cupagini pe această temă, am să scurtez capitolul acesta.

Durerea noastră trebuie să fie mult mai lungă decât cuvintele prin care ne-o descriu cărţile. Căci Domnul pe care l-am insultat, este foarte bun şi foarte vrednic de a fi totdeauna slujit şi niciodată insultat. Insultarea şi supărare acestui Domn trebuie să o deplângem mai presus de toate. Ceea ce trebuie să ne mişte spre a ne nimici răutăţile, plângând este dragostea şi bunătatea Lui mai presus de orice. Pentru ca astfel nimicite, Maiestatea Sa să se poată sluji de noi.

Maniera de a trezi această durere, – folosindu-ne de o metodă când inima se arată a fi împietrită -, în ceea ce ţine de noi, constă în a ne reprezenta în suflet tot răul care vine din păcat, (despre care am vorbit mai sus), și în a face eforturi de voinţă până când ajungem la a voii să nu-l fi săvârşit şi a voii să nu-l fi insultat pe Dumnezeu. Acest act al voinţei, care constă în a nu voii păcatul, trebuie să îl producem des, uneori la modul general [cu privire la toată mulţimea păcatelor comise], alte ori reflectând la un fel anume de păcat concret. Acest efort al voinţei trebuie să fie făcut pentru a obţine cea mai mare durere sufletească posibilă nouă, deşi uneori nu o vom dobândi în mod sensibil. În fapt, durerea aceasta sensibilă nu este la îndemâna noastră, şi nici nu este [absolut] necesară, deşi este foarte sfântă.Dumnezeu, singurul care ne-o poate dărui, ne-o va da dacă noi ne exercităm de multe ori, aşa cum spuneam, în actele voinţei, căci pe acestea le putem face.

Cel care se află la începuturile vieţii de slujire a lui Dumnezeu trebuie să se ocupe cu efortul de a dobândi această durere cel puţin o lună sau două.

 

Pr. Valentin Danciu

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *