DISTINGEREA ÎNTRE PĂCATELE DE MOARTE ŞI PĂCATELE VENIALE
Penitentul având obligaţia de a-şi mărturisi anual păcatele de moarte dar nu şi pe cele veniale trebuie să înveţe cum să facă diferenţa între ele. Distincţia aceasta nu este foarte uşor de făcut. Și pentru că e dificil să spui în câteva cuvinte tot ce stă la baza ei, vom da penitentului aici doar câteva orientări generale, lăsând decizia asupra gravităţii păcatului la latitudinea judecăţii confesorului. (Luis de Granada, Memorial de la Vida Cristiana, Avize generale pentru a şti care este păcat de moarte şi care venial)
Ce este păcatul?
“Păcatul este un cuvânt, o faptă sau o dorință care se împotriveşte legii veşnice” (Sf.Augustin citat în CBC 1871 şi CCBC 392), o jignire adusă lui Dumnezeu Creatorul şi Legislatorul întregii creații: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit.” ( Ps 51,6 ). Păcatul este o revoltă împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, un act care ne îndepărtează inimile de El. Păcatul este un act prin care preferăm un bine inferior Binelui Suprem. Este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu. (CBC 1850)
Păcatul de moarte
“Împreună cu întreaga tradiţie a Bisericii, numim păcat de moarte actul prin care omul în mod liber şi conştient îl respinge pe Dumnezeu, legea Sa, legământul iubirii oferit de Dumnezeu, preferând să se întoarcă spre sine sau spre ceva creat, spre o realitate finită, spre ceva contrar voinţei divine.” (Ioan Paul II, Reconciliere și Pocăință, 17)
În definiția Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea regăsim cele trei puncte esențiale pentru discernerea gravității păcatelor: (1) respingerea relației de iubire la care ne cheamă Dumnezeu, (2) respingerea Legii lui Dumnezeu, (3) în mod liber și conștient.
1. DISTRUGEREA RELAȚIEI DE IUBIRE
Din natura păcatului, reiese şi prima regulă generală în distingerea gravităţii lui. Distincţia esenţială şi decisivă este aceea între păcatul care distruge/ucide iubirea divină din noi şi păcatul care doar o răneşte.
Omul pe pământ este din perspectiva lui Dumnezeu fie viu fie mort, fie are viaţa spirituală fie este în moarte spirituală. Nu există cale de mijloc între viaţă şi moarte! (Ioan Paul II, RP, 17). “Viaţa interioară a creştinului presupune starea de harcare este diametral opusă stării de păcat de moarte. În planul actual al Providenţei, fiecare persoană se găseşte fie în stare de har fie în stare de păcat de moarte; altfel spus, omul este fie orientat spre Dumnezeu, ţelul său suprem şi supranatural, fie a deviat de la Acesta. Nu există vreun om care să fie într-o stare pur naturală” (R-G Lagrange, Cele trei vârste ale vieții interioare, vol.I, cap.1 ).
„Tot ceea ce se opune grav relației de iubire este păcat de moarte (obiectiv sau „material”), prin iubire înţelegând aici iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar, tot ceea ce se opune respectului datorat lui Dumnezeu sau binelui aproapelui – în materie gravă -, trebuie considerat păcat de moarte (de exemplu, a aduce daune grave cinstei cuiva, proprietăţii cuiva, etc). O astfel de faptă stinge iubirea, care este înseși viaţa spirituală a sufletului. Şi pe bună dreptate se numeşte păcat de moarte pentru că ia viața spirituală. Dar ceea ce nu se împotriveşte iubirii, ci este în afara ei, este păcat venial (cum sunt vorbele în zadar care nu rănesc pe nimeni, vreun act sporadic de slavă deşartă, de mânie, de lene, de lăcomie, etc,).” (Granada)
Existenţa păcatului de moarte
Distincţia fundamentală între păcatul de moarte şi cel venial, deja perceptibilă în Biblie, s-a impus treptat în tradiţia doctrinară şi în magisteriul Bisericii Catolice.
Conceptul de moarte spirituală, de pierdere a adevăratei vieţi, a vieţii veşnice se regăseşte în Sfânta Scriptură (RP 17) “Dacă cineva îl vede pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage şi Dumnezeu îi va da viaţa. Există un păcat care duce la moarte. Orice nelegiuire este păcat, dar există un păcat care nu conduce la moarte” (1In 5,16-17).
Avertismentul lui Isus cu privire la păcatul “care nu se iartă” confirmă existenţa păcatelor care pot atrage păcătosului pedeapsa “morţii veşnice”. „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit; Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică.” (Marcu 3,28-29)
Sf. Augustin printre alţii, vorbeşte despre letalia (ucigătoare) sau mortifera crimina (fărădelegi aducătoare de moarte), în constrast cu venialia, levia sau quotidiana. Sf. Toma din Aquino a formulat în termenii cei mari clari doctrina despre păcatul de moarte, pe care Biserica şi-o va însuşi definitiv la Conciliul din Trento. Potrivit Sfântului Toma, “pentru a fi în viaţă spirituală omul trebuie să se păstreze în comuniune cu principiul suprem al vieţii, care este Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este ţelul ultim al existenţei şi acţiunii umane. Păcatul este un act săvârşit de om împotriva principiului vieţii. De aceea, atunci când prin păcat, sufletul comite un act care întoarce omul de la scopul său ultim – Dumnezeu – de care este legat prin iubire, atunci păcatul este de moarte; în schimb, atunci când actul nu îl întoarce din calea spre Dumnezeu, păcatul este venial.„
Când voinţa se orientează spre ceva care în sine este contrar iubirii divine, – cea care ne orientează spre scopul ultim -, păcatul prin obiectul său este de moarte, – fie că este împotriva iubirii de Dumnezeu, cum e blestemul, sperjurul, etc., fie împotriva iubirii de aproapele, cum e crima, adulterul, etc. În schimb când voinţa păcătosului se îndreaptă spre ceva care este în sine o dezordine fără a fi însă contrară iubirii de Dumnezeu sau de aproapele, cum sunt cuvintele deşarte, râsul fără rost, etc., aceste păcate sunt veniale. [San Tommaso d’Aquino, Summa theologiae, I-II, 88, 2].
Conciliul din Trento şi-a însuşit această învăţătură, confirmată ulterior la Conciliul Vatican II.
Posibilitatea păcatului de moarte contestată de protestanţi şi moderni
Posibilitatea comiterii unui păcat de moarte, care să separe total omul de Dumnezeu este contestată în teologia protestantă şi în filosofiile modernităţii prin negarea liberului arbitru. Teologic vorbind libertatea de alegere a omului ar fi după păcatul strămoşesc, potrivit protestantismelor mai vechi sau mai noi, definitiv compromisă: omul – suțin acestea – nu este liber şi are nevoie de harul divin pentru mântuire. Nefiind liber nu i se poate imputa un păcat care să-i atragă pedeapsa veşnică. La aceeaşi concluzie a absenței libertății, ajunge gândirea modernă postulând dependenţa totală, absolută a conştiinţei de mediul cultural.
Conciliul din Trento a răspuns protestantismului în sesiunea a VI-a dedicată învăţăturii despre justificare, sintetizată în canoanele XXIII şi XXVII pe care le redăm mai jos.
Canonul XXIII – Dacă susţine cineva că omul după justificare nu mai poate păcătui sau că nu mai poate pierde harul şi că din acest motiv omul care recade în păcat nu fusese încă justificat; sau că cel justificat este capabil să evite pe parcursul întregii sale vieţi toate păcatele chiar şi pe cele veniale – fără să fi primit vreun privilegiu special de la Dumnezeu cum susţine Biserica cu privire la Sfânta Fecioară, să fie anatema.
Canonul XXVII – Dacă susţine cineva, că nu există păcat de moarte în afarapăcatului de necredinţă sau că harul odată primit nu mai poate fi pierdut prin nici un păcat, oricât de mare sau de grav – în afară de necredinţă -, să fie anatema.
Modernităţii, care contestă libertatea umană. Biserica îi răspunde afirmând posibilitatea săvârşirii de acte morale şi în consecinţă existența responsabilităţii omului pentru faptele sale. “Păcatul de moarte este o posibilitate radicală a libertăţii umane, cum este şi iubirea. Libertatea noastră are puterea de a face alegeri definitive, ireversibile”. (CBC 1861)
Modalitatile de comitere a păcatului de moarte: direct si indirect
Potrivit învățăturii Bisericii omul poate săvârși păcate de moarte, fie respingând direct relația cu Dumnezeu fie implicit, încălcându-i grav poruncile.
a) Păcatul de moarte direct. Păcatul de moarte poate fi comis în mod direct şi formal (idolatria, apostazia şi ateismul). Păcatul formal sau direct este respingerea explicită-frontală, din răutate a lui Dzeu. Numai în păcatul din răutate, în cel direct, avem conştiinţă deplină şi deliberare totală.
b) Păcatul de moarte indirect. Nu doar păcatul din răutate (direct) este de moarte ci şi cel indirect. Potrivit doctrinei Bisericii, păcatul de moarte care se opune lui Dumnezeu nu constă numai în opțiunea fundamentală de respingere a lui Dumnezeu, sau în refuzul formal şi direct a poruncii iubirii; această opoziţie faţă de iubirea autentică se poate petrece şi implicit prin orice încălcare deliberată în materie gravă a unei legi morale divine sau bisericești, în orice act de nesupunere faţă de poruncile lui Dumnezeu în materie gravă. În acest act este inclus dispreţul faţă de porunca divină şi implicit faţă de Dumnezeu care a dat porunca (RP 17, Persona Umana, 10).
2. ÎNCĂLCAREA GRAVĂ A PORUNCILOR
A Doua Regulă generală. „Tot ceea ce se opune unei porunci a lui Dumnezeu sau a Bisericii Sale, este păcat de moarte. Cum este de exemplu încălcarea poruncii care zice: „nu fura”, sau „nu desfrâna”, etc. Sau încălcarea unei porunci a Bisericii cum ar fi cea care porunceşte plata cultului, sau spovedania anuală, împărtăşania de Paşte, etc.”
A săvârşi un păcat de moarte înseamnă a alege în mod deliberat, adică ştiind şi voind, un lucru care este în mod grav contrar Legii divine şi scopului ultim al omului. Acest act distruge complet în noi iubirea divină, fără de care fericirea veşnică este imposibilă. Dacă nu este urmat de căinţă, el atrage moartea veşnică. (CBC 1874)
Pentru a judeca şi stabili corect gravitatea unui păcat trebuie să cunoaştem materia gravă a poruncilor, când putem vorbi despre „conștiință deplină” și când avem consimțământul deliberat al voinței.
MATERIA GRAVĂ – Legea lui Dumnezeu
Materia gravă este precizată de cele Zece Porunci (“Ţine poruncile…” Mc 10,19”). (CBC 1858). Încălcarea deliberată a unui precept al celor zece porunci din legea divină este păcat de moarte.
“Anumite păcate sunt intrinsec grave şi mortale datorită materiei. Aşadar există acte care, per se şi în ele însele independent de circumstanţe sunt totdeauna deosebit de grave datorită obiectului lor. Aceste acte dacă sunt săvârşite cu suficientă conştiinţă şi libertate sunt totdeauna grav păcătoase.” (RP 17).
Legea divină şi naturală îi arată omului calea pe care trebuie să o urmeze ca să înfăptuiască binele şi să-şi atingă ţelul existenţei. Legea naturală enunţă preceptele primare şi esenţiale care guvernează viaţa morală. Ea are drept pivot aspiraţia şi supunerea faţă de Dumnezeu, sursa şi judecătorul a tot binele, precum şi perceperea aproapelui ca egal cu tine însuţi. Principalele ei precepte sunt expuse în Decalog. (GS 89, CBC 1955)
Legea divină este universală. Fiind prezentă în inima fiecărui om şi stabilită de raţiune, legea naturală este universală în preceptele ei. Autoritatea ei se extinde la toţi oamenii indiferent de perioada, de locul sau de circumstanţele în care au trăit. Ea exprimă demnitatea persoanei şi determină baza drepturilor şi îndatoririlor ei fundamentale. În diversitatea culturilor, legea naturală rămâne ca o regulă care îi leagă între ei pe oameni şi le impune, dincolo de diferenţele inevitabile, principii comune. (CBC 1956-1957)
Legea divină este imuabilă: Legea naturală este imuabilă şi permanentă de-a lungul variaţiilor istoriei; ea dăinuie rezistând neschimbată în curentele de idei şi de moravuri ce străbat istoria. Regulile care o exprimă rămân substanţial valabile permament şi oriunde. Nu poate fi nimicită nici înlăturată din inima omului de nimeni şi de nimic. (GS 10, CBC 1958)
Legea divină este obligatorie pentru toţi totdeauna: Deoarece exprimă îndatoririle fundamentale ale omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cele zece porunci revelează obligaţiile grave ale omului faţă de Dumnezeu şi societate. Ele sunt fundamental imuabile iar obligativitatea lor este valabilă totdeauna şi pretutindeni. Nimeni nu poate fi scutit sau scuti de ele. Cele zece porunci sunt întipărite de Dumnezeu în inima fiinţei umane.
Cele mai comune încălcări grave ale legilor divine şi ecleziale, sunt:
A nega sau a te îndoi de existenţa lui Dumnezeu sau de orice alt adevăr de credinţă învăţat de Biserică (în Crez, etc).
A-l blestema pe Dumnezeu, pe Sfânta Fecioară sau Sfinţii, aplicându-le chiar şi numai mental titluri sau expresii injurioase.
A nu participa la Sf.Liturghie duminica sau în sărbătorile de poruncă fără nici un motiv grav, ci numai din lene, neglijenţă, indiferenţă sau rea voinţă.
A-ţi trata în mod ofensator proprii părinţi sau proprii superiori.
A ucide o persoană sau a o răni grav.
A procura direct avortul.
A comite fapte desfrânate: singuri prin masturbare, sau în compania cuiva prin preacurvie, adulter, homosexualitate sau orice altă specie de desfrânare.
A împiedica în orice fel concepţia în actul conjugal.
A fura obiectele sau bunurile altcuiva cu o valoare relevantă sau a le sustrage prin înşelăciune şi reaggiro.
A frauda fiscul cu o sumă foarte consistentă.
A aduce grave daune fizice sau morale unei persoane, prin calomnie sau prin minciună.
A cultiva gânduri şi dorinţe desfrânate, ale faptelor interzise de porunca a VI-a.
A săvârşi grave omisiuni în îndeplinirea propriilor datorii.
A primi un sacrament al celor vii (Mirungere, Euharistia, Maslul, Hirotonirea sau Căsătoria) în păcat de moarte.
A te îmbăta sau droga în formă gravă până la prejudicierea facultăţilor raţiunii.
A ascunde în spovedanie, din ruşine, vreun păcat grav.
A cauza scandal aproapelui prin acţiuni şi atitudini de o mare gravitate.
3. PĂCAT DE MOARTE MATERIAL ŞI FORMAL
„Trebuie reţinut faptul că un păcat care prin natura lui este un păcat de moarte, poate fi doar venial pe una din două căi. Şi anume: fie pentru că implică ceva insignifiant (cum ar fi a fura un ciorchine de strugure, etc); fie datorită nedesăvârşirii [morale a] faptei, dacă acesteia i-ar lipsi consimţământul şi deliberarea întreagă (cum se poate întâmpla cu gândurile rele ne-consimţite, dar rău combătute; caz în care deşi în sine păcatul ar fi de moarte, totuși datorită imperfecţiunii faptei, nu este decât păcat venial).” (Granada)
Pentru ca un păcat să fie de moarte sunt cerute simultan trei condiţii. Când se împlinesc cele trei condiţii avem de a face cu un păcat de moarte formal.
Când aceaşi faptă îndeplineşte doar două, sau una (materia gravă) dintre cele 3 condiţii, păcatul respectiv nu rupe complet legătura cu harul sfinţitor. Rămâne un păcat grav dar nu de moarte. Biserica îl numește păcat „de moarte”material pentru că îndeplinește condiția gravității obiective (materia gravă).
Păcatele materiale nu sunt cu totul lipsite de responsabilitate şi de pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Dar efectele lor sunt micşorate de absența condițiilor subiective. Orice credincios trebuie să caute să evite săvârşirea oricărui păcat material. Acumularea de păcate materiale duce inevitabil la păcatul de moarte formale şi la pierderea prieteniei cu Dumnezeu.
Avem deci trei condiții pentru ca un păcat să fie păcat de moarte [Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et poenitentia, 17; CBC 1857, CCBC 395]:
Materia gravă – o gravă încălcare a legii lui Dumnezeu sau a Poruncilor Bisericii.
Ştiinţa – deplina conştiinţă a minţii. A şti cu claritate şi a considera că ceea ce urmează să faci (deşi legea interzice), – sau să nu faci (deşi legea obligă) -, este grav interzis sau poruncit. Adică, a merge împotriva propriei conştiinţe.
Voinţă – consensul deliberat al voinţei. A voii să faci sau să omiţi în mod deliberat ceea ce se ştie cu claritate că este un rău grav, că obiectiv (material) este un păcat de moarte.
Numai păcatele „de moarte formale” – adică numai acelea care îndeplinesc concomitent toate cele trei condiţii, distrug iubirea și atrag ca pedeapsă moartea veșnică. Păcatul „de moarte material” – căruia îi lipsește una sau două din cele trei condiții – este păcat venial foarte grav, dar totuşi venial.
CONŞTIINŢĂ DEPLINĂ
Comiterea unui păcat de moarte presupune cunoaşterea caracterului păcătos al actului, a opoziţiei lui faţă de Legea lui Dumnezeu (CBC 1859).
Încălcarea unei porunci divine nu este păcat de moarte atunci când este făcut în situaţie de ignoranţă invincibilă (numită şi bunacredinţă sau ignoranţă involuntară). De pildă atunci când un vânător împuşcă pe cineva fără să ştie că era acolo. Această necunoaştere a caraterului grav păcătos al faptei comise este nevinovată pentru că nu ar putea fi îndepărtată în nici un fel, chiar dacă persoana şi-ar studia asiduu propriile îndatoriri.
Ignoranţa involuntară poate să micşoreze, dacă nu să anuleze, imputabilitatea unei greşeli grave (CBC 1860).
Atenţie!Nu există ignorare a preceptelor morale grave! “Se presupune că nimeni nu ignoră principiile Legii Morale care sunt înscrise în conştiinţa fiecărui om”(CBC 1860).
Încălcarea poruncilor din motiv de ignoranţă vincibilă (culpabilă, indirect voluntară, cauzată de neglijenţa în instruire) produce păcate de moarte formale prin neglijenţă deşi necunoaşterea caracterului păcătos le scade vinovăţia – de pildă situaţia medicului care nu s-a instruit suficient). Multe păcate se fac astfel, din nestudierea propriilor îndatoriri creştine (păcatele de omisiune).
Ignoranţa simulată şi împietrirea inimii nu diminuează caracterul voluntar al păcatului, ci îl sporesc.(CBC 1859). [Cf Mc 3,5-6; Lc 16,19-31 ]
Mai există un fel de ignoranţă, numită concomitentă: cea în care omul comite un păcat grav fără a şti că l-a comis, dar tot l-ar fi comis dacă ar fi ştiut că e păcat. De exemplu un vânător trăgând după un animal îşi împuşcă din greşală un coleg pe care ar fi vrut oricum să-l omoare.
CONSIMŢĂMÂNTUL TOTAL
Săvârşirea unui păcat de moarte implică un consimţământ suficient de liber (CBC 1859).
Nimeni şi nimic nu poate obliga invincibil pe cineva să ia decizia de a comite un păcat de moarte. Cum spune Sf. Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom 8,35-39)
Presiunile, care pot veni fie din afară fie din interiorul inimii omului (pasiuni, tulburări patologice), pot atenua caracterul voluntar şi liber al greşelii (CBC 1860).
Pasiunea involuntară care precede consimţământul voinţei micşorează culpabilitatea dar păcatul poate rămâne de moarte dacă materia e gravă şi persoana nu s-a opus pasiunii. De exemplu crima comisă din mânie.
Pasiunea voluntară sau consecventă este cea provocată şi întreţinută deliberat. În timp o astfel de pasiune subjugă voinţa, care simte că nu mai poate să nu păcătuiască. Păcatele comise din această slăbiciune culpabilă a voinţei – în care voinţa este tărâtă de o puternică pasiune să-şi dea consimţământul – măreşte culpabilitatea nu o scade. Dacă nu ne opunem activ pasiunii antecedente dezordonate (mai ales prin rugăciune) aceasta devine voluntară. Consimțământul va părea involuntar, dar în realitate este voluntar.
Efectele Păcatului
a. Efectele păcatului de moarte
Privează sufletul de viaţa supranaturală (harul sfinţitor).
Îl alungă pe Dumnezeu din suflet
Provoacă pierderea tuturor meritelor dobândite
Elimină capacitatea sufletului de a face fapte meritorii.
Merită pedeapsa veşnică: iadul. (CBC 1035)
Principala pedeapsă în iad constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră.
b. Efectele păcatului venial:
Lâncezeşte iubirea de Dumnezeu.
Privează sufletul de harurile pe care le-ar fi putut primi.
Dispune treptat la păcatul de moarte.
Merită pedepse temporale.
Criterii de evaluare subiectivă a păcatului personal
Gravitatea păcatului trebuie judecată potrivit gândirii credinţei, în lumina Sfintei Scripturi şi a învăţăturilor Bisericii, nu după temperamentul personal sau potrivit ambientului cultural în care se trăieşte (dominat de structuri sociale ale păcatului şi de instituţii contrare Legii Divine).
Trebuie să se dea mare importanţă tuturor păcatelor. Durerea pentru păcat trebuie totdeauna să fie maximă. În acest sens nu prea are importanţă fapul că un păcat este de moarte formal sau material, grav sau venial Mai ales că păcatele de moarte ale creştinilor au o gravitate specială.
În situații de îndoială, când e dificil să discernem gravitatea faptei, creştinul care s-a obişnuit să trăiască în harul lui Dumnezeu, trebuie să presupună că păcatul său nu a fost de moarte. Și invers, cel care arareori este în stare de har, în caz de îndoială să presupună că păcatul a fost de moarte. Aceasta deoarece obişnuinţa este dificil de modificat.
Nu este necesar să se caute evaluarea cu exactitate „matematică” a gravităţii unui păcat. Esenţial este să ne căim din toată inima. Adesea evaluarea păcatului concret este moralmente imposibilă. “Nu mă judec, mă judecă Domnul” (1Cor 4, 3-4). Aşadar nu există o siguranţă matematică a propriei stări, sau a stării altuia… “Biserica recunoaşte că nu este totdeauna uşor în situaţiile concrete să se definească cu limpezime limitele exacte” (RP17).
Purificarea de păcatul de moarte
Eliberarea de păcatul de moarte este posibilă. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu este mai tare decât păcatul şi moartea!
Posibilitatea eliberării din păcatul de moarte este o doctrină definitivă a Bisericii Catolice, formulată la Conciliul din Trento, căci împlinirea poruncilor iubirii, și perseverența în har este posibilă omului printr-un har special de la Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu pot fi ţinute, căci El nu porunceşte omului imposibilul. “Dumnezeu nu porunceşte niciodată imposibilul, ci dându-ne poruncile ne îndeamnă facem tot ce ne stă în putinţă şi să cerem de la El ceea ce noi nu putem.” Atât imposibilitatea ținerii poruncilor cât și a perseverenței în har sunt condamnate formal de Bisercă:
Canonul XVIII – Dacă susţine cineva, că poruncile lui Dumnezeu sunt, chiar şi pentru cineva deja justificat şi în stare de har, imposibil de ţinut; să fie anatema.
Canonul XXII.- Dacă susţine cineva, că cel justificat, fie este capabil să persevereze în dreptatea primită fără un ajutor special al lui Dumnezeu; sau dacă susține că nici măcar cu acel ajutor nu este capabil; să fie anatema.
Acest ajutor special este primit de orice om care îl cere de la Dumnezeu. Sf. Alfons de Liguori pe urmele Sf.Ioan Gură de Aur învață că motivul incapacității omului de a nu păcătui nu este slăbiciunea firii umane – cum era înainte de Cristos – ci lipsa rugăciunii: „Noi suntem slabi, dar Dumnezeu este puternic: când îi cerem ajutorul, El ne împărtășește forța Sa, cu care putem totul (Fil 4,13). De aceea, nu se poate scuza cel ce cade în păcat dar nu se roagă; pentru că dacă s-ar fi rugat n-ar fi fost învins de dușmani”. (Liguori, Del gran mezzo della preghiera I, 1-2)
Pr. Valentin Danciu