Condiția umană și mizeria vieții pământești

Marţi noaptea, după semnul sfintei cruci şi având făcută deja pregătirea indicată mai sus, te vei gândi la condiţia umană şi la mizeriile acestei vieţi, pentru ca prin acestea să vezi cât este de lipsită de sens strălucirea lumii,întemeiendu-se  pe un fundament atât de slab și cât de puţină consideraţie trebuie să aibă omul pentru sine știindu-se supus atâtor mizerii.

Pentru aceasta, mai întâi trebuie să te gândeşti la josnicia originii omului şi a naşterii lui, adică la materia din care este alcătuit, la modul zămislirii sale, la greutăţile şi durerile naşterii, la fragilitatea şi mizeriile trupului, aşa cum se va argumenta în detaliu în meditaţile nopţilor de marţi care urmează acesteia.

În al doilea rând, cugetă la marile mizerii ale vieţii pe care o trăieşti şi în special la următoarele şapte.

Mai întâi gândeşte-te cât de scurtă este acestă viaţă, căci capătul cel mai îndepărtat al ei este şaptezeci sau optzeci de ani, tot restul, dacă mai rămâne ceva [de trăit], fiind chin şi durere după cu zice Profetul. Din aceşti ani trebuie scăzuţi anii copilăriei în care ducem mai degrabă o viaţă comună cu animelele decât cu oamenii, precum şi timpul consumat dormind, timp în care nu ne folosim nici simţurile nici raţiunea. Vom constata că viaţa este chiar mai scurtă decât pare. Şi dacă pe lângă toate acestea o compari cu eternitatea vieţii pe care o aşteptăm, abia de-ţi va părea o clipă. De aici vei vedea cât de necugetaţi sunt aceia care pentru a se bucura de această adiere de viaţă atât de scurtă, preferă să piardă odihna celeilalte care va dura pentru totdeauna.

În al doilea rând gândeşte-te cât de incertă este viaţa aceasta – care este o altă mizerie adăugată primeia – că nu-i de ajuns că e şi aşa atât de scurtă, dar şi acest [timp] extrem de scurt de viaţă pe care-l avem [la dispoziţie] nu este deloc sigur ci incert. Câţi ajungem de fapt, la cei şaptezeci sau optzeci de ani de care vorbeam? La câţi nu li se taie firul vieţii imediat ce a început a se ţese? Câţi nu pleacă de aici în floarea vârstei? „Nu ştiţi – zice Domnul – când va veni stăpânul vostru”: dacă dimineaţa, dacă la amiază, dacă la miezul nopţii, dacă la cântatul cocoşului; adică, nu ştiţi dacă va veni în timpul copilăriei, a adolescenţei, a tinereţii sau a bătrâneţii. Pentru a resimţi acest [adevăr] ţi-e de folos să-ţi aminteşti de moartea unor persoane pe care le-ai cunoscut în această lume, mai ales cea a prietenilor, rudelor tale şi a altor persoane ilustre şi însemnate pe care i-a luat moartea la diferite vârste obligându-i să lase baltă toate hotărârile şi aşteptările lor. Eu cunosc o persoană care ţinea o listă cu toate persoanele însemnate pe care le cunoscuse în această lume în tot felul de stări şi care muriseră: din când în când recitea lista sau şi le reamintea şi pentru fiecare îşi reprezenta pe scurt toată tragedia vieţii respectivei persoane meditând la amăgirea lumii acesteia, la luptele şi sfârşitul lucrurilor omeneşti. Din acest exerciţiu înţelegea câtă dreptatea avea apostolul zicând: „trece aparenţa acestei lumi”, cuvinte prin care semnifica efemera fiinţă pe care o au lucrurile vieţii acesteia, căci nu a vrut să le numească lucruri adevărate ci numai reprezentări, lipsite de fiinţă, numai aparenţe – motiv pentru care sunt şi mai înşelătoare.

În al treilea rând gândeşte-te cât de fragilă este această viaţă şi cât de uşor o putem pierde. Vei afla de aici că nu există pe lume vas mai delicat decât viaţa trupească: o suflare de vânt, o rază de soare, un pahar de apă rece, un strănut a unui bolnav este suficient pentru a ne deposeda de ea, după cum se poate vedea din experienţele cotidiene a multor persoane care în floarea vârstei fiind le-a fost îndeajuns şi numai una dintre ocaziile amintite mai sus pentru a-şi pierde viaţa.

 

În al patrulea rând gândeşte-te cât de schimbătoare este viaţa pământească şi cum nu încetează niciodată să-şi schimbe starea. Reflectează la cât de mult se modifică trupurile noastre care niciodată nu rămân în aceeaşi dispoziţie; apoi cu cât mai mult se schimbă stările sufleteşti, care mereu se succed ca valurile mării purtate de diverse vânturi şi curenţi ai pasiunilor, perturbându-ne în tot ceasul liniştea de care o clipă ne-am bucurat. În sfârşit, gândeşte-te cât de mult se schimbă omul în întregime lui, fiind supus tuturor capriciilor norocului, a cărei roată niciodată nu rămâne aşa cum este la un moment dat, ci mereu se schimbă trecând de la unul la altul. Şi mai ales, cugetă cât de continuă este mişcarea vieţii noastre care niciodată nu se opreşte ci mereu, zi şi noapte, îşi pierde din puterea ei şi consumându-se cu uzul se apropie în fiecare ceas tot mai mult de moarte. Ce concluzie vom trage din toate acestea? Ce altceva este viaţa noastră decât o lumânare care neîncetat se consumă şi cu cât mai intens arde şi străluceşte cum atât mai repede se consumă? Ce este viaţa noastră decât o floare care dimineaţa se deschide, la amiază păleşte şi seara de usucă? Aşa a comparat-o profetul într-un psalm, când a zis: „Dimineaţa copilăriei trece ca iarba; dimineaţa înfloreşte, apoi trece, şi seara îi cade floarea, se întăreşte şi seacă.”
      Reflectează de asemenea la toate bolile şi ostenelile trupurilor omeneşti, la toate tristeţile şi grijile sufletelor şi la pericolele care sunt de găsit în toate stările de viaţă şi la toate vârstele şi vei vedea şi mai clar câte sunt mizeriile vieţii acesteia pentru ca, văzând cu atâta claritate puţinul pe care-l poate oferi lumea pământească, să-ţi fie mai uşor să re-valorizezi tot ce există în ea.

 

În al cincilea rând gândeşte-te cât de înşelătoare este viaţa pământească – acesta fiind probabil [aspectul] cel mai rău pe care-l ascunde. Mereu reuşeşte să ne seducă: căci fiind urâtă ni se pare frumoasă, fiind scurtă fiecăruia a lui i se pare lungă, fiind mizerabilă pare aşa de vrednică de iubit încât nu e pe lume pericol, nici osteneală, nici pierdere pe care să nu le accepte oamenii pentru păstrarea ei, chiar de-ar fi să facă unele lucruri prin care ajung să-şi piardă viaţa veşnică.

În al şaselea rând, gândeşte-te cum, dincolo de faptul că este atât de scurtă, mizeră, incertă şi amăgitoare – după cum s-a spus, acest scurt timp de viaţă pământească ce ne stă la dispoziţie este supus atâtor mizerii, sufleteşti şi trupeşti, încât toată nu este altceva decât o vale de lacrimi şi un ocean de mizerii fără de număr. Sf. Ieronim scria că Xerses, preaputernicul rege care dărâma munţii şi seca mările, urcând odată pe un munte înalt ca să-şi vadă de acolo oştirea de popoare fără de număr, după ce le privi se spune că începu să plângă. Întrebat de ce plângea răspunse: „Plâng pentru că nici unul dintre aceştia nu va mai fi viu peste o sută de ani”. Oh, de-am putea – continua Sf.Ieronim – să ne urcăm pe un vârf atât de înalt ca să putem vedea tot pământul sub picioarele noastre! De acolo am vedea căderile şi mizerile întregii lumi, popoare distruse de alte popoare şi regate cotropite de alte regate. Aţi vedea pe unii sub tortură, pe alţii ucişi, unii se înnecându-se în mare, alţii duşi în robie. Aici vei vedea nunţi şi dincolo doliu; aici născându-se unii, dincolo murind alţii; unii abundând în bogăţii, alţii cerşind. În sfârşit am putea vedea nu doar oştirea lui Xerxes ci a tuturor oamenilor lumii care acum sunt dar a căror zile se vor încheia în scurt timp.

Şi la final, tuturor acestor mizerii le urmează ultima, moartea! Moartea este ultimul lucru îngrozitor pe care îl are de suportat atât trupul cât şi sufletul; cât ai clipi trupul este despărţit de toate iar sufletului i se hotărăşte soarta pe care o va avea pentru totdeauna.

Odată terminată meditaţia, continuă cu rugăciunea de mulţumire, de cerere, etc.