PĂCATELE PERSONALE ŞI GRAVITATEA LOR
Venerabilul Luis de Granada – Carte de rugăciune şi meditaţie (1566)
Meditaţii nocturne- Smerita cunoaştere de sine
MEDITAŢII PENTRU NOPŢILE DE LUNI
PRIMA PARTE
Luni noaptea, după semnul sfintei cruci şi având făcută deja pregătirea pentru meditaţie indicată mai sus, vei pătrunde în cunoaşterea de sine rememorându-ţi păcatele. Aceasta este calea pe care se dobândeşte adevărata smerenie şi pocăinţă a inimi – cele două prime porţi şi fundamente ale vieţii creştine.
1. Păcatele de dinaintea convertirii personale
Mai întâi trebuie să te gândeşti la mulţimea păcatelor tale din trecut şi în special la cele pe care le-ai făcut în vremea în care nu îl cunoşteai decât prea puţin pe Dumnezeu. Pentru că dacă vei şti să te uiţi bine la ele vei afla că numărul lor îţi depăşeşte numărul firelor de păr din cap şi că ai trăit în acea vreme ca un păgân care nu ştie ce e Dumnezeu.
De aceea, rememorează succint toate cele Zece Porunci şi cele Şapte Păcate Capitale: vei vedea că n-a rămas nici unul în care să nu fi căzut de mai multe ori, cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul. Dintr-un singur pom interzis a mâncat primul om, Adam, când a săvârşit cel mai mare dintre păcatele lumii, dar tu ai pus ochii pe toţi şi te-ai înfruptat din ei de nenumărate ori.
Treci apoi succint prin toate binefacerile divine şi prin anii vieţii tale din trecut şi cercetează cum i-ai folosit, pentru vei fi nevoit să dai seama de fiecare în parte. Că e mult mai bine să te iei singur la întrebări şi să intri la judecată cu tine însuţi mai întâi, decât să fi judecat mai târziu de Însuşi Dumnezeu.
Spune-mi aşadar, cum ţi-ai petrecut copilăria, adolescenţa, tinereţea, în sfârşit toate zilele vieţii tale. Cu ce ţi-ai îndeletnicit simţurile trupeşti şi potenţele sufletului pe care ţi le-a dat Dumnezeu să-l cunoşti şi să să-l slujeşti cu ajutorul lor? Cu ce altceva s-au îndeletnicit ochii tăi, dacă nu cu vederea deşertăciunii? Şi urechile tale, decât în a asculta minciuna? În ce limba ta, decât în toate jurămintele, murmurările şi necinstirile lumii? În ce gustul tău, mirosul şi pipăitul, decât în plăceri şi mângâieri senzuale? Cum te-ai folosit de sacramentele pe care le-a instituit Dumnezeu spre remediul tău? Cum i-ai mulţumit pentru binefaceri? Cum ai răspuns la inspiraţiile Lui? Cum ţi-ai consumat sănătatea şi oportunităţile pe care ţi le-a dat Dumnezeu ca să duci o viaţă sfântă? Ce fel de grijă ai avut de aproapele pe care ţi l-a încredinţat şi cum ai făcut faptele de milostenie pe care ţi-a arătat să le faci pentru el? Deci, ce vei răspunde [în favoarea ta] în ziua socotelii, când Dumnezeu îţi va spune: “Dă-mi socoteală de slujirea ta şi de proprietatea pe care ţi-am încredinţat-o, pentru că nu mai vreau să te mai ocupi de ele! ”
Oh, copac uscat şi gătit pentru chinurile veşnice! Ce vei răspunde în ziua aceea în care îţi vor cere să dai socoteală de tot timpul vieţii tale şi de toate punctele şi momentele ei?
2. Păcatele de după convertire
În al doilea rând, gândeşte-te la păcatele pe care le-ai făcut şi [continui să] le faci în fiecare zi după ce ai deschis mai bine ochii la cunoaşterea lui Dumnezeu şi vei afla că încă mai trăieşte în tine Adam cu multe dintre rădăcinile şi obiceiurile vechi.
Pentru aceasta poţi trece prin toate neglijenţele şi greşelile [de împlinire a datoriilor] în care cazi în fiecare zi faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de tine, că în toate te vei afla foarte greşit.
Cugetă deci la cât de indiferent eşti cu Dumnezeu, cât de nerecunoscător faţă de binefacerile lui, cât de rebel faţă de insiraţiile lui, cât de leneş (încet) la cele ale slujirii Sale, pe care niciodată nu le faci nici cu promptitudinea nici cu sârguinţa cu care ar trebui, nici cu puritatea intenţiei cum ar trebui, ci pentru alte respecte şi interese ale lumii.
Gândeşte-te apoi cât de dur eşti în relaţia cu aproapele şi cât de indulgent (compasiv) cu tine, cât de prieten al propriei tale voinţe şi a cărnii tale (naturii tale carnale) şi a cinstei şi a tuturor intereselor tale. Uită-te cât eşti încă de îngâmfat (mândru), ambiţios, semeţ, deşart, invidios, maliţios, comod, schimbător, slab, senzual, prieten al recreaţiilor şi conversaţiilor, a râsetelor şi vorbăriilor. Uită-te apoi cât eşti de inconstant în bunele hotărâri [pe care le-ai luat], cât de necugetat în cuvintele tale, cât de lipsit de discernământ în acţiunile tale, şi cât de laş şi superficial în orice probleme serioase.
3. Gravitatea păcatelor personale
În al treilea rând, după ce te-ai gândit deja în această ordine la multitudinea păcatelor tale, gândeşte-te apoi la gravitatea lor ca să vezi cum din toate părţile a crescut mizeria ta. Pentru aceasta trebuie mai întâi să te gândeşti la următoarele trei circumstanţe a păcatelor din viaţa trecută, şi anume: împotriva cui ai păcătuit, de ce ai păcătuit şi modul în care a păcătuit.
Dacă te uiţi împotriva cui ai păcătuit, vei găsi că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu – a cărui bunătate şi maiestate este infinită şi a cărui binefaceri şi îndurări cu omul depăşesc firicelele de nisip de pe plajele mărilor -, singurul în care se găsesc toate excelenţele, toate titlurile şi obligaţiile pe care le avem faţă de toate făpturile la un loc şi încă în suprem grad de obligativitate. Din acest motiv în păcatul pe care-l comitem împotriva Lui sunt cuprinse toate diformităţile tuturor păcatelor lumii. Astfel că a păcătui împotriva Lui este deodată: trădare şi furt, adulter şi sacrilegiu şi în în concluzie cel mai mare rău dintre toate.
Dar, pentru care cauză ai păcătuit? Pentru o secundă de laudă din partea oamenilor, pentru o plăcere animalică, pentru un firicel de interes propriu, şi de multe ori fără nici un interes, numai din obişnuinţă şi dispreţ faţă de Dumnezeu. De aceasta se plânge El cu amar zicând printr-un profet: “Sunt dezonorat în prezenţa poporului meu pentru un pumn de linte şi pentru o felie de pâine.”
Mai departe, gândeşte-te în ce mod ai păcătuit? Cu atâta uşurinţă, cu atâta îndrăznire, atât de lipsit de scupule, atât de fără orice teamă, de multe ori cu atât de multă satisfacţie şi bucurie în suflet ca şi cum ai fi păcătuit împotriva unui Dumnezeu din lemn, care nici nu ştie, nici nu vede ce se petrece în lume. Oare asta era cinstea ce se cuvenea unei atât de mari maiestăţi? Aceasta este recunoştinţa pentru aşa de multe binefaceri? Aşa se plăteşte preţiosul sânge pe care l-a vărsat pe Cruce, şi loviturile de bici şi cuvintele de batjocură primite pentru tine? Oh, cât de mizerabil eşti pentru ceea ce ai pierdut şi mai mult pentru ce ai făcut şi mult mai mult dacă cu toate acestea nu-ţi simţi pierzarea!
Gândeşte-te de asemenea la ura înspâimântătoare pe care o are Dumnezeu faţă de păcat, la marile pedepse pe care le-a făcut împotriva lui, pentru ca prin acestea să înţelegi mai clar cât de mare este răutatea lui, precum se va argumenta mai departe[1].
***
Aşadar, după cugetarea la toate acestea de mai sus, caută să simţi despre tine cât mai jos(nic) îţi este cu putinţă. Gândeşte-te că nu eşti nimic mai mult decât o trestie care se mută în bătaia tuturor vânturilor, fără greutate [proprie], fără virtute, fără fermitate, fără stabilitate şi fără nici un fel de a fi. Gândeşte-te (imagineaz-ţi) că eşti un Lazăr mort de patru zile, un trup hidos şi abominabil, plin de viermi, care-ţi intră şi-ţi astupă nările şi ochii ca să nu vezi. Imaginează-ţi că în acest fel zaci dinaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor lui, şi consideră-te nevdrednic de a-ţi ridici ochii la cer, de a fi susţinut de pământ, de a te sluji făpturile şi chiar de pâinea pe care o mănânci şi de lumina şi aerul pe care le primeşti. Şi dacă de acestea eşti nedemn, uită-te cu cât mai mult [nevdrednic] vei fi de a vorbi (conversa) cu Dumnezeu, şi mult mai mult de mângâierile Spiritului Sfânt şi de darurile şi tratamentele (modurile de a fi trataţi) [potrivite pentru] copiii lui Dumnezeu. Consideră-te una dintre cele mai sărace şi mai mizerabile făpturi din câte sunt pe pământ, care se foloseşte cel mai rău de toate binefacerile dumnezeieşti; mai gândeşte-te că dacă în Tir sau în Sidon – adică, în alţi foarte mari păcătoşi -, ar fi lucrat Dumnezeu cum a lucrat în tine, acestea ar fi făcut deja penitenţă în ciliciu şi cenuşă. Consideră că eşti mult mai rău decât îţi poţi tu imagina [acum], şi că deşi zilnic te scufunzi în această mlaştină, încât ai ajuns deja la cap, în fiecare zi găseşti mai multe în care să te adânceşti. Dă glas [durerii tale] către Dumnezeu şi spunei-I: “Doamne, n-am nimic, nu valorez nimic, şi nu sunt nimic şi nimic nu pot face fără Tine, decât păcate !”.
Aruncă-te la pământ ca păcătoasă publică, la picioarele Domnului, acoperă-ţi faţa cu de ruşine, cu ruşinea cu care s-ar înfăţişa o femeie dinaintea soţului ei după ce l-a trădat, la fel prezintă-te şi tu dinaintea soţului tău din cer împotriva căruia ai comis atât de multe şi de ruşinoase acte de adulter, şi cu multă durere şi părere de rău a inimii cere-I iertare pentru greşelile tale, şi ca pentru infinita Sa compasiune şi îndurare să facă bine să te reprimească în casa Sa.
Odată terminată meditaţia, continuă cu rugăciunea de mulţumire, de cerere, etc.
[1] În meditaţiile nopţilor de luni ce vor urma, dedicate aprofundării cugetării la propriul păcat.