Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?
Tu ești Unicul Dumnezeu care faci minuni!
Ai făcut cunoscută popoarelor puterea Ta! – Ps 76,14
26 Decembrie – Sinaxa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Adunarea solemnă a credincioșilor pentru cinstirea proaspetei Mame a lui Cristos.
Evanghelia Matei 2,13-23
După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.
Sinteza misterului
Bucurați-vă drepților, exultați cerurilor, tresălțați munților, că s-a născut Cristos! Fecioara stă pe tron imitând heruvimii, pentru că poartă în trupul său Cuvântul Dumnezeu întrupat. Păstorii îl adoră pe Cel nou-născut. Magii daruri oferă suveranului. Îngerii îi cântă: Doamne, Cel ce ești de neînțeles, mărire Ție! Veniți să o sărbătorim pe Maica lui Dumnezeu care după ce a născut încă fecioară s-a arătat. Împreună cu Gabriel și cu păstorii Te preamărim, Maică a Mântuitorului
Steaua i-a trimis pe magi la Cel ce s-a născut, și necredinciosul Irod în zadar a trimis armata cu gând să asasineze pe Cel ce nou-născut șade într-o iesle. În vreme ce toate făpturile cerului și ale pământului împreună se veselec pentru arătarea Împăratului tuturor, numai Irod singur suferă, și e normal să fie așa pentru de acum nu v-a mai împărăți; ci Împărăția Domnului tot mai mult va prinde putere, convocând mulțimea credincioșilor ca să-l contemple pe Cel ce nou născut șade culcat într-o iesle.
(I) Personajele
- 1.Îngerul Domnului – instrumentul prin care Dumnezeu ține sub control situația pentru a împlini planul cel din veci ascuns. Paradoxal, îngerul bunului sfat, îl trimite pe Pruncul Mesia, în Egipt, în ţara asupririi. Aşa cum Avraam s-a refugiat în vreme de răstrişte în Egipt, aşa cum Iacob s-a strămutat în Egipt la fiul său Iosif, acum e rândul căpeteniei noului Israel să se refugieze într-un loc atât de neprielnic. Egiptul este simbolul morţii spirituale. Copilul Isus nu moare trupeşte, dar este trimis să refacă spiritual itinerarul mântuirii poporului său. Din Egipt nu se poate ieşi decât dacă Dumnezeu i-a iniţiativa şi cheamă. “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Din asuprire şi umilire, Dumnezeu cheamă la liberate şi demnitate.
- 2.Iosif – Dreptul ales de Dumnezeu să se îngrijească de siguranța Pruncului și a Mamei. El primește comenzi directe de la înger. Ce strategie să urmeze pentru a salva viața Salvatorului: ridică-te și mergi … stai acolo … ridică-te și mergi, nu, nu acolo, ci dincolo! Nu întotdeauna înțelege sensul acestor comenzi. Îngerul întoarce coplul în patria sa, când încă domneau urmașii slujitorilor întunericului. Teamă mare ia cuprins pe părinţii copilului. Îngerul îi sfătuieşte în această situaţie periculoasă să se refugieze a doua oară, să stea ascuns, departe de centrul puterii, de tronul ocupat abuziv de aceia care nu prin chemare divină erau regi. Copilul va trăi refugiat, ascuns în satul ce se numeşte Nazaret – “Mlădiţă”. Acolo va creşte şi se va întări până când Tatăl îl va chema la misiune.
- 3.Pruncul – nou născut, inofensiv, incapabil de a se apăra singur.
- 4.Maria – ultima pomenită. Simbolizează aici Biserica, care crește, hrăbnește și îngrijește în tăcere și supusă (îngerului și bărbatului ei), Pruncul dăruit de sus.
- 5.Irod – tulburat de schimbare, dorește păstrarea cu orice preț a stării existente, chiar cu prețul înăbuşirii planului de mântuire a lui Dumnezeu; reprezintă aici omul închis lucrării lui Dumnezeu.
(II) Concepte cheie
1. Conducerea de sus spre împlinirea umanului – Îngerul Domnului se arată numai atunci când Iosif trebuie să schimbe direcția și ritmul vieții protejaților săi și nu ar ști ce e mai bine să facă. Îngerul Păcii, îndreptător, călăuzitor este un loc comun esențial în spiritualitatea Bisericii primare, care se știa amenințată din toate părțile de cei care urmăreau să ucidă viața cea nouă pe care noul Popor al lui Dumnezeu o ocrotea, să înăbușe din fașă inițiativa divină, înainte să prindă contur în realitățile istorice.
Liturghia noastră răsăriteană păstrează urmele acestei spiritualități militante, în ecteniile ei în care cerem Domnului în repetate rânduri să ne trimită, asemenea lui Iosif aflat la răscruce, „înger de pace, fidel (credincios), îndreptător (călăuzitor), păzitor sufletelor dar și trupurilor noastre.”
Spiritul imobilizant al lumii pământești, care nu vrea să lase din mână plăcerea de o clipă pe care o savurează (întruchipat de rigiditatea tulburătoare a lui Irod) este în permanență într-o opoziție ireconciliabilă cu libertatea de manifestare a Spiritului veșniciei, căruia deși neschimbător prin fire, nu i-a fost teamă să se schimbe, venind întrupat în lume pentru a reînnoi fața pământului și a salva pe cei pierduți; nu pentru a judeca lumea, nu pentru a distruge cu dispreț ceea ce e învechit ci pentru a curăța, a repara, a restaura binele pus de Creator de la bun început în om. Cristos nu vine să distrugă frumusețea vieții pământești, ci să dărâme zidul de despărțire care stătea între noi și Dumnezeu. Cărarea spre adevărata fericire a vieții abia acum ne este făcută accesibilă, cândimaginea desăvârșită a Tatălui, ia formă de slujitor, fără a se schimba, rămânând ceea ce era: Dumnezeu adevărat; dar asumând ceea ce înainte nu era, om din iubire de oameni. Acum, în prezența noului Cap al omenirii, sabia de foc de la intrarea în Eden este pusă înapoi în teacă, heruvimii se retrag din jurul arborelui vieții pe care-l apărau de omul decăzut. Acum ne putem bucura și noi dacă vrem de paradisul desfătării, din care am fost alungați din pricina neascultării.
2. Împlinirea planului divin – Dumnezeu este și a fost mereu la conducerea istoriei. Dar odată intrat sub formă umană în istorie, lucrează într-un mod special cu cei aleși pentru ca Isus să poată împlini până la capăt misiunea încredințată de Tatăl. Tot ceea ce s-a prevestit, prin Spiritul Sfânt, trebuie să se împlinească întocmai. Evanghelistul Matei indică cu mare atenție, paragraf după paragraf, pașii lui Dumnezeu în împlinirea planului Său: ca să se împlinească Cuvântul spus de Domnul prin profetul …; atunci s-a împlinit ceea ce spusese prin Ieremia proorocul; ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci …. Isus înviat explică ucenicilor săi cum viața Sa nu era condusă de o libertate irațională (Lc 24,44): Le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Nu venise pentru a face voia Sa, ci pentru a face Voia Celui care L-a trimis, supunere pentru care Slujitorul lui Yahweh, Mielul lui Dumnezeu va fi vrednic săia Împărăția și Puterea, și să conducă universul în veac.
Biserica retrăieşte în istori toate misterele vieţii lui Cristos. Şi ea este persecutată, asemenea Pruncului Isus, încă de la naştere, când capii poporului Israel căutau să distrugă gruparea apostolilor.
Dar va fi persecutată tot mai mult până la sfârşitul veacurilor. În Apocalipsă, acest conflict iremediabil între forțele răului și Biserică este descris în capitolul 12: în care balaurul pândște nașterea Pruncului divin ca să-l omoare dar Femeia (Maria-Biserica-Sufletul Mamă) scapă refugiindu-se în deșert unde este hrănită și apărată de îngeri. Avem aici certitudinea asistenței de sus, dar și soluția de sus: refugierea în deșert, acolo unde îngerul conducător o duce „departe de fața șarpelui”.
Lumea îi accceptă pe creştini doar în măsura în care aceştia încetează să mai fie creştini, adică doar atunci când încep să-şi piardă credinţa în Cristos. Numai atunci îi primeşte, le face loc, le dă posibilitatea să vorbească şi să acţioneze. În popoarele descreştinate apostazia se produce nu prin asimilarea directă a lumii, ci prin asimilarea unui creştinism falsificat. Lumea îi primeşte fără nici o problemă pe falşii creştini, îi recunoaşte ca fiind ai săi, şi îi chiar promovează. Comentând protoevanghelia, Sfântul Luis Maria Grignion de Montfort, aminteşte că în vremurile din urmă diavolul “ştiind că îi mai rămâne puţin timp”, mai puţin ca niciodată, îşi va dubla zilnic eforturile şi atacurile. Va suscita, mai mult ca înainte, crude persecuţii şi va întinde teribile curse slujitorilor fideli şi adevăraţilor copii ai Mariei, despre care ştie că sunt mai dificil de învins decât ceilalţi. În fapt aceste ultime şi crude persecuţii, vor creşte neîncetat, zi după zi, până la instaurarea împărăţiei lui Anticrist.
(III) Trăirea misterului
Am văzut în reflexia din Ajunul Crăciunului că misterul Nașterii Domnului se împlinește în noi în măsura în care ne naștem din nou, de sus, din Dumnezeu. În măsura în care se realizează cu succes minunatul schimb între noi și Dumnezeul-Om, prin care noi îi dăruim pasagera noastră existență pământească și El ne oferă veșnic fericita Sa existență dumnezeiască; altfel spus, Cristos se naște în viața noastră, ia chip în noi, în măsura în care prin puterea Spiritului Sfânt trecem de la gândurile și aspirațiile sfinte zămislite în perioada pregătirii pentru Crăciun, la punerea lor efectivă în practică.
Așadar, în viața noastră practică – pentru a ne transforma după chipul lui Cristos – mai întâi e necesar să devenim într-un fel o nouă Marie, care îl naște pe Isus – în mod spiritual. Din această „Maria” spirituală, vine pe lume în viața noastră Cristos Isus – printr-o naștere minunată, cu bucurie, fără osteneală nici durere. La această naştere de sus, nu se aud strigătele de durere ale Pruncului sau ale mamei, nu se simt dureri, nici suferinţe, ci omul simte numai o mare umire la vederea schimbărilor ce se produc în el și în jurul lui, şi se bucură de noutatea acestei vieţii, de vocaţia lui cea nouă la sfințenie.
Abia după această fericită naştere la viața cea nouă, dumnezeiască, ajunge sufletul să guste cât de bun este Domnul, adică pe măsură ce crește în har și supunere față de voia Tatălui! Căci Cristos nu se naște în viața noastră nici pentru a muri de foame, nici pentru a-l menține subnutrit, slab și incapabil de orice lucru bun, ci pentru a crește până la măsura omului deplin, gata să împlinească desăvârșit voia Tatălui.
La început, când omul spiritual e abia născut, nu-și poate purta singur de grijă, nu se poate hrăni de unul singur și viața dumnezeiască înseși îi este pusă mereu în pericol, de uneltirile șarpelui celui vechi. Dar Dumnezeu însuși se îngrijește de siguranța noului său copil, abia născut: prin îngerul călăuzitor al păcii și prin „Iosif” – omul providențial care, fără să fi avut vrun rol în zămislirea pruncului, este desemnat să îl apere în anii în care fiind încă prea mic, nu se poate apăra singur; după care se retrage din scenă. Noi toți, după întoarcerea la slujirea lui Dumnezeu am fost apărați de un Iosif, care acum nu mai este prezent în viața noastră, dar căruia îi suntem mult îndatorați.
Dar laptele spiritual, Pruncul numai de la mama care l-a născut îl primește, de la Maria. Noi, așadar, fiind chemați să-i fim lui Cristos – prin acel minunat schimb – o nouă Marie spirituală, de la Ea avem de învățat ce înseamnă să ai un suflet matern, să hrănești și să îngrijești noua viață dumnezeiască ivită pe pământ. Căci Cristos nu se naşte în noi ca să-l părăsim, ci pentru ca să-l slujim şi să-l îngrijim cu cea mai mare sârguinţă, aşa cum sunt îngrijiţi copiii de împărat. Viața acestui nou Prunc divin, deși firavă și amară la începuturi, va deveni plăcută la gust dacă avem răbdare să o îngrijim şi să o hrănim cu sfinte meditaţii, să o spălăm cu izvoare de lacrimi, să o înfăşurăm în scutecele castelor şi sfintelor dorinţe, să o purtăm pe braţele afective ale iubirii, să o sărutăm cu continue aspirații şi sentimente de evlavie şi să o strângem la pieptul inimii noastre.
Numai atunci ne vom putea bucura de plăcerea păcii interioare când a trecut perioada în care principiile ce stăpânesc lumea puteau pune în pericol viața Pruncului; când după ascunderea lui temporară în Egiptul vieții păgâne-secularizante, apărătorul Pruncului poate primi ordin de la înger să-l întoarcă la vocația lui inițială, nazarineană, a consacrării totale slujirii Domnului, în liniștea Nazaretului – unde odată ajuns poate crește în siguranță la școala Mariei, în har și înțelepciune – printr-o viață trăită necurmat în tihna prezenței Tatălui.
Iată așadar ce avem de învățat de la Maria, iată școala Mariei: supunerea față de Iosif într-o liniște contemplativă, care știe că Domnul e la lucru. Pentru a ajunge la liniștea trăirii acasă împreună cu Domnul, asemenea Mariei, în perioada dificilă în care viața harică ne este amenințată, trebuie și noi să avem curajul de a ne lăsa, fără comentarii, în mâinile Providenței și a oamenilor aleși să se îngrijească de noi. Curajul acesta vine numai odată cu credința că tot ceea ce ni se întâmplă – oricât de paradoxal ar putea să pară – este sub directa supraveghere a Domnului. Maria se întărea în această convingere luptând să nu uite nici un cuvânt dintre cele ce se spuneau despre Prunc; păstrându-le și meditându-le în inima Ei. Ceea ce Domnul a început în noi va duce cu siguranță la îndeplinire, chiar și fără a ști noi cum; cu singura condiție de a-i permite să-și desfășoare lucrarea, de a nu ne revolta. După ce noaptea va fi trecut și „Iosif” ne va conduce afară din tumultul Egiptului în casa liniștită din Nazaret, vom putea aduce preamărire Domnului pentru lucrurile minunate pe care le-a făcut în viața noastră, mai mult fără noi decât cu știința noastră, pentru noua perioadă pașnică și luminată rezervată creșterii vieții divine din noi până la măsura desăvârșirii.
Cine este „Iosif” pentru noi? Mariei, Domnul nu-i mai vorbea prin înger. Numai Iosif știa la marile răscruci ale vieți care direcție este voia Domnului, și când să pornescă în acea direcție. Când să stea și când să călătorească. Este vital să ne știm și noi prin cine vorbește Cerul astăzi. Cine a fost însărcinat de sus cu apărarea firavei vieți spirituale, născută în noi? Cine este omul caruia Domnul i-a cerut sa se ingrijeasca de noi? Cine ne arată calea de scăpare de amenințarea irozilor de astăzi? Responsabilitatea lui Iosif în Familia Sfântă, a primit-o Petru pentru întreaga Biserică, noua familie a lui Dumnezeu. Petru, si implicit urmasul sau. Deci, daca ne intrebam ce avem de facut concret, care e cea mai buna strategie, care sunt prioritatile, care sunt dorintele Spiritului pe care sa le implinim astazi in Biserica Sa, raspunsurile le aflam in magisteriul Bisericii locale si in primul rand în Magisteriul Papal actual. Cunoaștem învățăturile Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea? Le prețuim, le urmărim? Nu putem avea certitudine și securitate spirituală în Egiptul lumii neopăgânizante de astăzi dacă ignorăm lumina și puterea aceasta, menținută în lume pentru noi!
Rugăciune
Iosife, bărbat de neam regesc, ai fost ales, preafericite dintre toți locuitorii pământului să aperi pe Cea curată – din care inefabil avea să se nască Regele Isus. Ajutat de puterea Spiritului, împodobit de virtuți, ai devenit egal în demnitate cu îngerii, profeții și martirii, adevărat însoțitor al înțelepților apostoli. Până la marginile pământului îți celebrăm amintirea, lăudându-l pe Cuvântul care te-a glorificat!
Pr. Valentin Danciu