Tradiția spirituală carmelitană

PRIETENIA CU DUMNEZEU
CURS DE SPIRITUALITATE CARMELITANĂ

Toţi credincioșii care poartă scapularul Sfintei Fecioare a Muntelui Carmel, intră în marea familie a Carmelului, și se împărtășesc, fiecare conform vocaţiei proprii, din harurile spiritualităţii carmelitane. Scapularul este un obiect material care simbolizează în mod sensibil legătura noastră cu Sf.Fecioară, dar nu în mod exterior-magic, ca o vrajă din afară. Acea legătură puternică, intimă nu se stabileşte prin simpla purtare a scpularului. Trebuie să trecem dincolo de exterioritate, să interiorizăm această legătură şi semnificaţia obiectului material.

Care sunt harurile oferite de Fecioara Carmelului celor care i se consacră? Care sunt caracteristicile spiritualităţii carmelitane? Cum să ne împărtășim mai din plin din ele? Cum ajută spiritualitatea Carmelului laicii de astăzi în apostolatul lor?

    

Intimitatea divină, Prietenia strânsă cu Dumnezeu – caracteristica spiritului Carmelului

Spre deosebire de celelalte şcoli de spiritualitate, familia carmelitană nu are un fondator. Unitatea ei se menţine nu atât prin texte fondatoare cât printr-o viziune comună asupra vieţii spirituale. Care este această viziune?

Pr. Gabrielle a Sf.M.M, rezumă spiritualitatea carmelitană în expresia intimitatea divină. „Spiritualitatea tereziană este spiritualitatea intimităţii divine, o spiritualitate dedicată alimentări în suflete a idealului intimităţii cu Dumnezeu și călăuzirii lor spre realizarea lui.” Calea carmelitană introduce creştinul într-o căutare pasională a Dumnezeului celui Viu, prezent în centrul sufletului, pentru a-l strânge mai apoi progresiv tot mai aproape de Dumnezeul lui, până când, într-o îmbrăţișare divină creatura este strânsă la pieptul Creatorului cu acea unire totală care împlinește în cel mai înalt mod posibil pe pământ marea făgăduinţă a lui Cristos : ”dacă Mă iubește cineva … Tatăl îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuinţă la el„ (In 14,23). Fiamma 1,15: „Nu trebuie să se considere ca fiind ceva incredibil faptul că într+un suflet purificat, încercat în foc, şi găsit fidel se împlinesc chiar de pe pământ cuvintele Fiului lui Dumnezeu .” (Intimita, p.1281).

Calea carmelitană urmăreşte crearea de prieteni ai lui Dumnezeu, atât de apropiati încât să nu mai fie diferenţă între ei și El. Astfel încât să nu vă mai refuzaţi nimic unul altuia.

Şcoala carmelitană de spiritualitate are o orientare vădit contemplativă, în care totul este organizat înspre atingerea unirii cu Dumnezeu, printr-o totală desprindere de toate cele create, prin reculegere şi printr-o viaţă de rugăciune continuă, pentru a oferi Bisericii apostoli mistici, transformaţi radical în Cristos.

Ordinul Sfintei Fecioare a Muntelui Carmel, o adevărată fabrică de sfinţi mistici, numără printre membrii ei o mulţime de mistici şi mistice: Maria Magdalena de Pazzi, Tereza de Avila, Ioan al Crucii, Tereza a Pruncului Isus, Elisabeta a Sf.Treimi, etc. O mare parte a călugărilor şi călugăriţelor ordinului sunt urcaţi de Domnul pe treptele mistice ale vieţii spirituale.

 

 

TRADIŢIA SPIRITUALĂ CARMELITANĂ

TRADIŢIE, VIZIUNE, ISTORIE, ELEMENTE FUNDAMENTALE

 

Ce este o şcoală de spiritualitate? O Tradiţie Spirituală, sau o şcoală de spiritualitate este asemenea unei căi vechi (John Welch). Oamenii merg pe ea pentru că au constatat că duce unde trebuie. O tradiţie Spirituală este o repovestire a Evangheliei, prin imaginile şi limbajul unui anumit grup de creştini. Ea oferă un limbaj propriu pentru interpretarea şi comunicara experienţei lui Dumnezeu (muntele desăvârşirii, reculegere activă, contemplaţie, purificări pasive, etc). Modul carmelitan de a spune această poveste nu poate fi nici mai mult, nici mai puţin decât povestea lui Cristos din Evanghelii. Este Evanghelia respusă într-un anumit limbaj sau în comunitatea Creştinilor numiţi Carmelitani. John Welch

O tradiţie crează o atmosferă, un mediu spiritual în care căutătorul poate răspunde chemării lui Dumnezeu. O tradiţie spirituală oferă o viziune atrăgătoare, convingătoare pentru întreaga viaţă creştină Care este viziunea carmelitanilor despre viaţa creştină?

 

 

I. SCURTĂ SCHIŢĂ ISTORICĂ A TRADIŢIEI SPIRITUALITĂŢII CARMELITANE

 

Primii carmelitani au fost câţiva laici latini, pelerini în Palestina, cruciaţi ex-combatanţi ai Regatului de Ierusalim, care la sfârșitul sec.XII, împreună probabil cu câţiva călugări refugiaţi pe fâșia de-a lungul ţărmului, recent recâștigată de Richard Inimă de Leu de la Saladin, se organizează pe muntele Carmel unde vor locui după exemplul proorocului Ilie în câteva mici chilii săpate în stâncă, trăind separaţi de lume, în solitudine, o viaţă dedicată radical ascultării cu atenţie a vocii lui Dumnezeu, contemplaţiei şi penitenţei. Primul aşezământ carmelitan se situa lângă fântâna lui Ilie, un izvor la 2 km de ţărmul mării. Aici a rămas Ordinul primii 100 de ani.

Modelul lor de viaţă este dublu: Proorocul și eremitul Ilie, și Sf.Fecioară Maria, Regina lor, frumuseţea și Maica Carmelului. Asemenea Maicii Domnului, căreia îi era dedicată biserica comunităţii, fondatorii Carmelului au rămas nişte necunoscuţi; nimic nu s-a păstrat scris despre identitatea lor. Îi putem cunoaşte doar după stilul de viaţă pe care şi l+au ales, şi care stă mărturie a foamei de Dumnezeu care nu se potoleşte cu mâncarea normală care hrăneşte viaţa omului (relaţii, posesiuni, bunăstare, planuri, titluri, reputaţie).

În 1209 Patriarhul Ierusalimului Albert de Avogadro a scris pentru Fraţii muntelui Carmel o formă de viaţă.

În jurul anului 1230 ordinul este transferat în Europa, datorită recucerii muntelui de către musulmani, şi constrâns prin Noua regulă aprobată de papa Inocentiu IV în 1247, să accepte în anumite situaţii renunţarea la solitudine şi practica într-o anumită măsură a activităţii pastorale, asemenea celorlalte ordine de cerşători (franciscani, dominicani şi augustinieni).  Ordinul rămâne însă deosebit de celalelte prin noul tip de viaţă, vita mixta, care combină elementele monastico-eremite-contemplative cu cele apostolice-mendicante. În 60 de ani de la sosirea în Europa a primei comunităţi formată din câţiva eremiţi, ordinul creşte la 150 de case împânzind întreaga Europă.

În secolele următoare ordinul fluctuează între cele două mari viziuni şi direcţii de acţiune ale vieţii creştine (contemplativă şi activă), îndepărtându-se şi întorcându-se ciclic la fidelitatea faţă de originile lui eremitice-contemplative.  Istoria carmelitanilor este povestea consecinţelor neglijării valorilor esenţiale ale ordinului, dar şi o mărturie a posibilităţii întoarcerii la izvorul viziunii originare, pentru a descoperi ceea ce a fost odată şi ce ar fi putut deveni.

La  sfârşitul secolului XIV şi începutul sec XV ordinul intră în declin.  Fervoarea scade, ascetismul slăbeşte, viaţa călugărilor se diluează în lume, ciuma şi Războiul de 100 de ani decimează şi distrug mai bine de jumătate din casele şi comunităţile existente.

Între cauzele decadenţei: expansiunea, necesităţile apostolatului, rămânerea prelungită în afara mănăstirii în mijlocul lumii, studiile și privilegiile și scutirile astfel dobândite. Doar în câteva case se mai păstrează fideliatatea faţă de regulă.

În 1432 Papa Eugen IV îmblânzeşte regula, aprobând noul stil de viaţă prevalent, renunţând la obligativitatea clauzurii şi a abstinenţei stricte de la carne, ca să nu creeze scrupule celor mai slabi. Ordinul semi-eremit se transformă într-unul cerşător, riscând pierderea definitivă a viziunii originare şi a identităţii. Deşi reglementările nu erau iraţionale (era mai scump să mânânce altceva decât carne), se suprapuneau peste un curent de relaxare şi neglijenţă faţă elemete esenţiale ale regulei (viaţă de rugăciune, sărăcie, viaţă comună).

În 1452 se deschid primele case feminine ale ordinului prin transferarea câtorva case feminine afiliate Fraţilor vieţii comune, sub jurisdicţia ordinului, ceând astfel ordinul al doilea.  (> Devotio Moderna, rugăciunea mentală metodizată).

Trei mari încercări de înnoire aveau să urmeze în următorul secol (Mantova, Albi şi Avila), prin comunităţi care se întorceau la observanţa veche şi la originile contemplative ale ordinului. La Albi, numai un singur călugăr a răspuns din proprie iniţiativă dorinţei episcopului de reformă, pe urmele mişcării iniţiate la Mantova. Ambele Congregaţii , care respingeau reforma din au primit 1432 au primit de la Sfântul Părinte, un statut special în ordin, până la alegerea iniţiatorului reformei mantovane ca General al Ordinului.

Cea mai importantă înnoire va fi reforma tereziană, care se întoarce la idealurile primitive ale regulei albertine aşa cum fusese aprobată de Inocenţiu IV. Idealuri pe care aveau să le îmbogăţească prin propria lor experienţă contemplativă cu noi elemente de viaţă comunitară ţi apostolică.

Carmelul nereformat nu va continua în opoziţie faţă de ramura desculţă a ordinului. Mișcările de înnoire vor continua, parţial inspirate de reforma tereziană. În Franţa sec XVII, la Reims se întemeiază o comunitate de strictă observanţă inspirată de Jean de Saint-Samson un frate laic orb și mistic, supra numit Ioan al Crucii al Carmelului încălţat.El insistă mult pe vocaţia mistică a carmeliţilor, pe care ei trebuie să o preţuiască și pentru care trebuie să se pregătească. Viaţa activă nu trebuie să treacă pe primul loc. Faptele apostolice trebuie făcute, dar din pricina pericolelor aduse de implicarea în activitatea exterioară, de timpuriu carmeliţii trebuie să se dăruiscă intens principalului obiect al vocaţiei lor, pentru a se stabiliza solid în practica meditaţiei și celorlalte exerciţii care înlătură obstacolele din calea primirii de la Dumnezeu a favorurilor mistice, rugăciunea pasivă, contemplaţia infuză (care nu trebuie confundată cu extazul sau fenomenele mistice extraordinare, fiind facăra și incendiul iubirii care ne unește și topește în Dumnezeu).

Fericitul Titus Brandsma privind retrospectiv istoria reformelor Carmelului, vede două un arbore din a cărui trunchi pornesc două mari braţe care apoi își amestecă ramurile și foliajul până când devine greu de distins care rod aparţine cărui braţ. Cu toţii se regăsesc în articolele iniţiale ale formei primare de viașp carmelitană, unde citim: Toţi Carmelitanii, Fraţi și Surori ai Ordinului Sfintei Fecioare a Muntelui carmel, pentru a fi fideli vocaţiei lor trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru a străbate, sub călăuzirea sfântului eremit și prooroc Ilie, deșertul acestei vieţi până vor ajunge la Muntele Horeb al vederii lui Dumnezeu, întăriţi de hrana cerească de pe altar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *