2 aprilie 2026 –
Cateheză Padre Pablo Martin Sanguiao
+ Ave Maria!
Dragilor, Săptămâna Sfȃntă a lui Isus nu este doar istorie, ci este și o imagine și o profeție a Săptămânii Sfinte în istoria Bisericii: de aceea, fiți atenți la semnele timpurilor!
Dragi frați, după timpul de pregătire pentru Postul Mare de 40 de zile, am ajuns acum în Săptămâna Sfȃntă. Ne-am pregătit cu rugăciunea, cu Calea Crucii, cu „Orele Pătimirii” etc. și cu alte lecturi, pentru că rugăciunea se hrănește cu cunoașterea lucrurilor Domnului. Dar permiteți-mi încă un gând despre momentul pe care îl trăim. Și vi-l voi trimite în cele trei zile ale „Triduumului Pascal”, așa cum am făcut în ultimii ani, și chiar dacă acestea sunt lucruri deja spuse, sunt mereu noi, pentru că sunt mereu văzute cu ochi noi. Duminica trecută l-am însoțit pe Isus, aclamat ca Rege, la sosirea Sa la Ierusalim pentru a celebra Paștele Său.
Și El spune în vol. 18 din 24 ianuarie 1926:
„Până când nu M-au aclamat Rege și nu M-au primit în triumf, am putut trăi în mijlocul popoarelor, dar după intrarea Mea triumfală în Ierusalim, nu M-au mai lăsat să trăiesc și, după câteva zile, au strigat: «Răstignește-L!» Și toți, înarmȃndu-se împotriva Mea, M-au făcut să mor. Când lucrurile nu pornesc de la un fundament de adevăr, nu au puterea să domnească mult timp, pentru că atunci când lipsește adevărul, lipsește iubirea și lipsește viața care o susține și de aceea este ușor să scoată la iveală ceea ce ascundeau și să transforme pacea în război şi favorurile în răzbunări.”
„O, câte lucruri neprevăzute se pregătesc!” Dacă Voința Divină nu domnește cu adevărat în noi, religiozitatea noastră, celebrările noastre, sărbătorile și liturghiile noastre ascund infidelitatea și trădarea, abandonul, durerea. Să nu ne amăgim pe noi înșine, să nu-L amăgim pe EL. Să profităm de aceste zile în care Domnul ne permite încă să intrăm puțin cu mintea și cu inima în marea infinită a Patimilor Sale, care este – ca să spunem așa – în Iubirea Sa. Isus, în viața Sa pământească de Mântuitor, a pregătit în Sine viața noastră a tuturor așa cum ar fi trebuit să fie și, de asemenea, așa cum am redus-o noi. Tot ce facem, El simte ca și cum ar fi al Său, pentru că, în realitate, depindem de El și de la El vine puterea de a face toate lucrurile. „10 Dar noi suntem opera lui, creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu de mai înainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2,10).
Suntem ai Lui ca făpturi și ca mădulare ale Trupului Său Mistic. Întrupându-se, El a devenit asemenea nouă, pentru că mai întâi, creându-ne, ne-a făcut asemenea Lui, pentru El și în El. De aceea, El simte durerile și bucuriile noastre, gândurile și cuvintele noastre, sentimentele și dorințele noastre ca fiind ale Sale. Din acest motiv, Isus S-a prezentat înaintea Tatălui ca și cum ar fi responsabil pentru tot ceea ce facem, pentru a-i da Tatălui răspunsul de fidelitate și iubire – Iubire divină – pe care i-l datorăm. Această lipsă de răspuns este cea pe care Isus a dat-o pentru noi: „Iată-Mă, Tată, vin să fac Voinţa Ta.” „Cel ce M-a trimis este cu Mine și nu M-a lăsat singur, pentru că Eu întotdeauna fac ce este plăcut Lui.”
Acțiunile noastre, separate și contrare Voinței Tatălui, lipsa noastră de iubire, sunt cele care au format Patima Sa: „ 21 Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el.” (2 Corinteni 5, 21). Biserica trebuie să împărtășească viața Mirelui și Capului ei, până la Misterul pascal al morții și învierii Sale, pentru a trece împreună cu El din lume la Tatăl.
Aceasta este rațiunea existenței Bisericii și scopul ei final, spre ce direcție se îndreaptă. Acesta să fie scopul nostru în toate lucrurile și în fiecare situație a vieții. Nu este de mirare că acum „trebuie să trecem prin multe necazuri ca să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu”, așa cum spuneau Apostolii : 22 Ei au întărit inimile discipolilor şi i-au încurajat să rămână [statornici] în credinţă, [spunând]: „Trebuie să [trecem] prin multe necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor 14, 22), sau așa cum spunea Sfântul Francisc: „Este atât de mult binele pe care îl aștept, încât orice suferință este o desfătare pentru mine”. Paștele soseşte după Vinerea Sfȃntă. De aceea, necazurile sau crucile noastre sunt oportunități de valorificat; să nu le trăim ca tragedii, pentru că, dacă rămânem uniți cu Domnul, ele ne conduc la participarea noastră la gloria și Împărăția Sa!
Vă prezint o amintire din copilărie care m-a atins profund: aveam 8 sau 9 ani când am auzit la radio relatarea Patimilor, când „tâlharul cel bun” de pe cruce a spus: „Isuse, amintește-ți de mine când vei fi în Împărăția Ta”, iar El a răspuns: „Adevăr îți spun că astăzi vei fi cu mine în Paradis”. Cu Isus, crucea nu este o nenorocire, ci un mare har! Viața Sa este o figură a lungului drum de douăzeci de secole al Trupului Său Mistic, a întregii istorii a Bisericii Sale, chemată să împartă viața Mirelui și Capului Său, cu însăşiși călătoria Lui. Este clar că acum Biserica își trăiește propria Vinere Sfȃntă. Va veni un moment când, în ochii lumii, va părea că a dispărut… dar Biserica nu poate muri; va învia, liberă de atâtea lucruri care au desfigurat-o și au făcut-o aproape de nerecunoscut, precum Isus în Patimile Sale. Isus îi va alunga pe negustori din templu și va spune: „Copilă nu este moartă, ci doarme și vin să o trezesc. Talita qum! Copilă, scoală-te!”
Acum un secol, pe 6 septembrie 1924, Luisa scrie în Vol. 17: „Găsindu-mă în starea mea obișnuită, m-am trezit în afara mea și, spre surprinderea mea, am găsit o femeie întinsă pe pământ în mijlocul unei străzi, acoperită de răni și cu membrele dislocate; niciun os nu era la locul lui. Femeia, deși atât de lovită încât părea însuși portretul durerii, era frumoasă, nobilă, maiestuoasă, dar în același timp îţi făcea milă să o vezi abandonată de toți, expusă oricui voia să-i facă rău. Așa că, mișcată de compasiune, mă uitam în jur, sperând că cineva mă va ajuta să o ridic de la pământ și să o duc într-un loc sigur. Și, oh, surpriză, lângă mine era un tânăr care mi se părea a fi Isus. Așa că împreună am ridicat-o de la pământ, dar la fiecare mișcare suferea dureri atroce, din cauza dislocării oaselor. Așadar, încetul cu încetul, noi am transportat-o într-un palat, pe un pat, și împreună cu Isus, care părea să iubească atât de mult această femeie încât voia să-și dea viața pentru a o salva și a-i reda sănătatea, am luat membrele ei dislocate în mâini pentru a le pune la loc. La atingerea lui Isus, oasele îşi reluau locul, iar femeia aceea se transforma într-o fetiță frumoasă și grațioasă. Am fost uimită de acest lucru, iar Isus mi-a spus: „Fiica Mea, această femeie este imaginea Bisericii Mele. Este întotdeauna nobilă, plină de măreție și sfântă, pentru că originea ei este de la Fiul Tatălui Ceresc; dar în ce stare dureroasă au redus-o membrele încorporate în ea.”
Nefiind mulțumiţi să trăiască la fel de sfinţi ca şi Ea, au transportat-o în mijlocul străzii, expunând-o la frig, batjocuri și bătăi şi proprii ei fii, ca niște membre dislocate, trăind pe străzi, s-au predat oricărui fel de vicii. Iubirea din interes predominantă în ei îi orbește și comit cele mai hidoase atrocități și trăiesc lângă Ea doar pentru a o răni și îi spun încontinuu: „Să fie răstignită, să fie răstignită!” În ce stare dureroasă se află Biserica Mea! Iar acei preoți care ar trebui să o apere, sunt cei mai cruzi călăi ai Ei. „Dar pentru a renaște este necesară distrugerea acestor membre și să le încorporez cu membre inocente, dezinteresate, cu care, trăind ca şi Ea, te reîntorci la a fi o copilă frumoasă și grațioasă, așa cum te-am creat, fără răutate, mai mult decât o simplă copilă, pentru a crește puternică și sfântă. Iată nevoia ca dușmanii să-şi schimbe atitudinea, luptȃnd pentru a curăța membrele infectate. Tu roagă-te şi suferă, pentru ca totul să abunde de Gloria Mea.”
Și Luisa scrie în Vol. 4 din 23.2.1903: „Găsindu-mă în afara mea, m-am trezit lângă o grădină care părea a fi Biserica, lângă care stăteau persoane care plănuiau un atentat împotriva Bisericii și al Papei [în acel moment era încă Leon al XIII-lea], iar în mijlocul acestora stătea Domnul nostru răstignit, dar fără cap. Cine poate spune durerea și dezgustul pe care le-am simțit văzȃnd Preasfântul Lui Trup în acea stare? Înțelegeam că oamenii nu-L vor pe Isus Cristos ca și cap al lor și, întrucât Biserica Îl reprezintă pe acest pământ, ei caută de aceea să-L distrugă pe cel care o substituie [o reprezintă temporar]. După aceea, m-am trezit într-un alt loc, unde am întâlnit alte persoane care mă întrebau: „Ce părere ai despre Biserică?” Și eu, simțind o lumină în mintea mea, am spus: „Biserica va fi întotdeauna Biserică; cel mult, se va putea spăla în propriul ei sânge, dar această spălare o va face mai frumoasă și mai glorioasă”. Când aceia au auzit acestea, au spus: „Este fals, haideți să-l chemăm pe „dumnezeul” nostru și să vedem ce spune.” Atunci a ieșit un bărbat, mai înalt decât toți ceilalți, cu o coroană pe cap, și a spus: „Biserica va fi distrusă, nu vor mai exista funcții publice, cel mult vreunele ascunse, iar Madonna nu va mai fi recunoscută.” Când am auzit acestea, eu am spus: „Și cine ești tu, de îndrăznești să spui asta? Nu ești tu oare acel șarpe condamnat de Dumnezeu să se târască pe pământ? Și acum ești atât de îndrăzneț încât să te crezi că ești rege, înșelând popoarele? Îți poruncesc să te faci cunoscut pentru ceea ce ești cu adevărat!” În timp ce spuneam acestea, din înalt s-a făcut scund, foarte scund, a luat forma de șarpe și acționȃnd cu extremă rapiditate, într-o clipă s-a prăbușit şi a dispărut, iar eu m-am trezit în mine însămi.”
Și în Vol. 6, din 07.08.1904 Isus spune:
„Fiica Mea, suferințele îmi abat indignarea justă și lumina harului se reînnoiește în mințile omenești. Ah, fiică, crezi că secularii [laicii] vor fi primii care vor persecuta Biserica Mea? Ah, nu, vor fi religioșii, conducătorii înșiși, care, prefăcându-se deocamdată a fi fii și păstori, dar care sunt de fapt în cele din urmă șerpi veninoși care se otrăvesc pe ei înșiși și pe alții, vor începe să sfâșie între ei această mamă bună, iar apoi secularii vor continua.”
Așa s-a întâmplat şi cu Isus: mai întâi a fost respins, urât și condamnat la moarte de farisei, de cărturari, de doctorii Legii și de marele preot Caiafa, iar mai târziu de puterea politică, de guvernatorul roman. Așa va fi și cu Biserica.
De aceea, Sfȃntul Petru spune : „12 Iubiţilor, să nu vă miraţi de focul care a izbucnit între voi ca o încercare ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva ciudat, 13 dimpotrivă, întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui. 14 Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi! 15 Dar nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş sau hoţ, sau răufăcător, sau ca intrigant, 16 în schimb, dacă [suferă] ca un creştin, să nu se ruşineze, ci să-l glorifice pe Dumnezeu pentru acest nume. 17 Este timpul să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; dar dacă începe de la noi, care va fi sfârşitul celor care nu se încred în evanghelia lui Dumnezeu? 18 Şi „dacă cel drept cu greu se va mântui, nelegiuitul şi păcătosul unde vor ajunge?”.19 Pentru aceasta, şi cei care suferă după voinţa lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele Creatorului credincios, făcând binele”. (1 Petru 4,12-19)
Și Sfântul Paul spune: „16 De aceea noi nu ne descurajăm, dimpotrivă, dacă omul nostru din afară se distruge, cel interior se înnoieşte din zi în zi, 17 căci suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne aduce un belşug nemărginit al gloriei veşnice, 18 pentru că noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt temporare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice..” (2 Corinteni 4:16-18)
În final, pentru cine e suficient de interesat să înțeleagă semnele timpurilor, subliniez că anul acesta, pe 2 aprilie în Joia Sfȃntă adică azi, (iar această coincidență este o raritate), coincide cu 2 aprilie a anului 1226 î.Cr., ziua în care Dumnezeu a separat apele Mării Roșii pentru a-i elibera pe israeliți din Egipt ‒ conform studiilor lui Fernand Crombette („Flagelurile Egiptului și traversarea Mării Roșii”, de Noël Derose, membru CESHE)‒ și aceasta ne arată niște coincidențe singulare cu cronologia Răscumpărării noastre, întrucât 2 aprilie anul 33, joia „civilă” și „vinerea biblică” începuseră deja ‒conform calculelor inginerului Carlos Vidal și ştim că matematica nu este o opinie („Și ai săi n-au primit-o”) ‒, era ajunul sau Parascevele [vinerea pătimirii lui Isus.] Paștelui: prin urmare, ziua Patimilor și Morții Domnului nostru, adică a Răscumpărării sau Eliberării noastre din sclavia păcatului. Să nu trecem cu vederea „micul” semn al morții Papei Ioan Paul al II-lea, când a „trecut pe malul celălalt” în seara zilei de 2 aprilie 2005, chiar înainte de începerea Sărbătorii Milostivirii Divine, pe care el însuși o instituise ca duminica albă de după Paște, prin vrerea Domnului. Și Domnul spune: „Cine poate să înțeleagă, să înțeleagă!”
Traducere: Adriana Suciu