CHEMAREA PRIMILOR DISCIPOLI
MATEI 4, 17-25
Punctul 1 –Chemarea la Pocăinţă – Toţi suntem chemaţi la întoarcerea totală la Iubirea lui Dumnezeu
17 De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”.
Fiul cel Veşnic al lui Dumnezeu începând să predice Evanghelia, deşi era Cuvântul întrupat, Înţelepciunea întruchipată nu a îndrăznit să predice singur ci pentru a ne da o lecţie despre legea colaborării slujitorilor lui Dumnezeu de orice stare sau condiţie la opera evanghelizării, îşi asociază câţiva oamenii simpli care să-l ajute în turneele sale misionare.
Isus a început să predice – … noi am început? … Isus a început să predice pocăinţa: Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor! Noi am început măcar să ne convertim? Dacă da, să ne deschidem inimile Cuvântului Domnului de astăzi, pentru a asculta a doua chemare lansată Apostolilor şi prin ei nouă, fiecăruia dintre noi, căci prin botez fiecare creştin este asociat misiunii Bisericii de mărturisire a Îndurării nemărginite a Domnului pentru păcătosul care simte nevoia să se întoarcă; fiecare creştin are fericita datorie de a mărturisi ceva din propria experienţă a întâlnirii cu Domnul Înviat, cu Puterea Învierii lui de a da o cu totul altă Viaţă, supranaturală, spirituală, cerească, de a da o viaţă fără de păcat, păcătosului şi lumii.
Dar dacă n-am început să ne convertim, ci doar ne-am jucat cu Domnul de-a pocăinţa, – astăzi cerându-I iertare şi mâine întorcându-ne la aceleaşi infidelităţi faţă de Dumnezeul cel viu -, iată că astăzi şi acum, în Prezenţa sacramentală, tainică şi reală a Domnului a sosit momentul să începem cu adevărat, cu sinceritate şi seriozitate o altă viaţă. Să nu mai amânăm schimbarea din temelii a vieţii noastre dacă aceasta este necesară; nimic să nu ne reţină de la întoarcerea fără rezerve la Domnul. Nici tinereţea să nu ne amăgească cu timpul lung rămas de trăit, să nu abuzăm de îndurarea nemărginită a Domnului printr-o încredere necugetată, căci lucru înfiorător este a cădea în mâinile Dreptăţii Sale, încrederea în Îndurarea Divină fiind deşartă când nu e însoţită de ascultarea de voia Tatălui. Nici bătrâneţea să nu ne taie elanul prin amintirea eşecului moral din viaţă; greutatea împlinirii Legii Domnului şi asprimea exterioară a vieţii virtuoase să nu ne reţină, căci Domnul face dulce şi lină calea spre cer a prietenilor săi iar celor slabi El însuşi le dă putere numai să i se ceară. Să nu ne permitem să dăm uitării prin ignorare, apelul insistent al Domnului la pocăinţă, lăsându-ne din nou şi voluntar orbiţi de fericirea amară şi de libertatea înveninată de a face orice ne trece prin cap, orice vrem şi ne dorim, căci prin această falsă libertate de a face răul lumea ne seduce zilnic şi ne ţine sub minciună.
Acum a început Isus să ne predice şi să şoptească urechilor noastre: Întoarce-te, căci M-am apropiat de tine, linişteşte-te şi ascultă cum inima Mea bate numai pentru tine! Uită de toate poverile cu care ai intrat aici, lasă-le pe toate acum în grija mea, şi vino şi urmează-mă liber de toate!
[linişte pentru rugăciune personală]
Punctul 2 – Chemarea lui Petru şi Andrei
18 Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, 19 şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” 20 Iar ei, părăsind îndatănăvoadele, l-au urmat.
Isus părăsind Nazaretul s-a dus pe malul lacului Tiberiada. Acolo a văzut doi fraţi, doi prieteni ai săi pe care-i cunoscuse cu câteva luni în urmă pe malul Iordanului şi îi chemase deja să-l urmeze. Ei fuseseră atunci încântaţi să-l cunoască şi l-au urmat o vreme după care s-au întors la familiile şi munca lor, la viaţa lor de dinainte dar înnoită de întâlnirea cu îndurarea Domnului. Acum Isus îi mai cheamă odată, dar cu o altă chemare. Nu mai este prima chemare, cea la lăsarea păcatelor prin botezul lacrimilor pocăinţei, ci după o suficientă statornicie în curăţire sufletească îi invită la o alt fel de acţiune: Isus doreşte să-i implice în misiunea Sa de predicare a Evangheliei. „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!”.
Dar pentru a fi misionar al Împărăţiei împreună cu Isus trebuie luată o decizie grea. Căci ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Asociere la misiunea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pretinde din partea creştinului abandonareanăvoadelor: părăsirea întâietăţii date în inima noastră mijloacelor de întreţinere a unei vieţi cotidiene comode, plăcute şi tihnite; ne cere tăierea funiilor groase care ne ancorează cu îndârjire în portul siguranţelor vieţii noastre economice şi sociale. Să nu ne mai bizuim pe nimic din cele trecătoare (prietenii, funcţii, resurse economice, planuri, calităţi, etc). Să îndrăznim să trăim o vreme ancoraţi numai în Dumnezeu! Numai El şi voia Lui să fie siguranţa, satisfacţia şi împlinirea noastră zilnică!
Să părăsim şi noi năvoadele cu care prindem bucuriile vieţii, realităţile vieţii acesteia care ne încântă pentru o vreme simţurile sau sufletul fără a avea vreo legătură cu Dumnezeu – care este plăcerea cea mare şi autentică a sufletului oricărui credincios. Să renunţăm la a trăi şi acţiona după cum ne simţim, călăuziţi de ceea ce ne place sau nu ne place, după ceea ce ne este simpatic sau antipatic. Să renunţm la a pune aceste preferinţe simţuale înaintea preferinţelor Spiritului, care ne cheamă pe calea înfrângerii de sine. Renunţarea la sine este prima condiţie a urmării lui Isus.
Dacă năvodul nostru nu ne face pescari de oameni pentru Dumnezeu, să avem curaj să-l lăsăm şi să găsim altul. Nu cere Spiritul Domnului credincioşilor laici să renunţe la locurile de muncă, ci dimpotrivă să muncească cât să aibă să dea şi altora, să le aibă pe toate ca şi cum nu le-ar avea pentru ei ci pentru Domnul, căci de comoditatea lor fizică şi socială se îngrijeşte El cu iubirea sa paternă.
Nu îndeplinim această primă condiţie a misionarului creştin de părăsire a năvoadelor dacă ne stresăm de siguranţa noastră economică, dacă ne lăsăm copleşiţi precum păgânii fără speranţă de nevoile de supravieţuire, călcînd porunca dată tuturor de Cristos: Nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Păgânii caută toate acestea; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea.
Noi să ne dedicăm cu totul iubirii şi slujirii lui Dumnezeu, căci fără această atitudine creştină de bază, toate ostenelile vieţilor noastre – zecii de ani de muncă, greutăţile creşterii copiilor, suportarea membrilor familiei, sacrificiile pentru ceilalţi sau pentru Biserică, – toate acestea sunt zadarnice şi neroditoare când nu sunt făcute nuami pentru a place şi sluji iubirii Domnului, oricât de bune, de lăudate şi de înalte ar fi acele scopuri.
Punctul 3 – Chemarea lui Iacov şi Ioan
21 Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. 22 Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat.
După prima lor chemare, Iacov şi Ioan nu se ataşaseră nici ei foarte mult de Isus: n-au făcut din El imediat centrul vieţii lor. S-au întors şi ei la vechea lor meserie. Dar Isus ştia că pescuitul peştilor nu mai era pentru ei, ştia că năvodele lor nu vor ţine, că dacă vor continua să trăiască o viaţă dependentă de aceste slabe mijloace de trai, vieţile lor se vor distruge odată cu ruperea năvoadelor de care depindeau atât de mult.
Năvoadele familiei Zebedeu, spre deosebire de cele ale lui Petru, Isus le-a găsit gata rupte. Cei doi fraţi erau atât de săraci încât nu-şi permiteau să cumpere alte năvoade, iar fără ele nu mai puteau să-şi agonisească pâinea cea de toată zilele, hrana de la cină şi de mâine la amiază. Împreună cu tatăl lor, le reparau de urgenţă. Aşa i-a văzut din nou Domnul şi i-a chemat a doua oară. De aceea, Iacov şi Ioan au putut părăsi cu uşurinţă năvoadele vechi şi rupte prin uzură şi suprasolicitare, zădărnicite de insistenţa de a prinde mai mulţi peşti decât puteau. Să părăsim şi noi năvoadele noastre slabe, tesătura de planuri, dorinţe, relaţii şi dependenţe care este vechea noastră viaţă schiţată cu ani în urmă, pe când trăiam fără Dumnezeu şi care acum e ruptă şi sfărtecată de presiunea pusă constant pe ea de falsele nevoi, ale noastre şi ale altora.
Dar au lăsat şi barca, care era bună şi pe tatăl lor. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat. Barca lor reprezenta viaţa onestă şi simplă pe care şi-o aleseseră, îngrijindu-se cu multă pietate de bătrâneţea tatălui lor. Dar era un mod de viaţă care deşi lăudabil, – pentru abnegaţia cu care s-au dedicat meseriei părintelui lor -, acest mod de viaţă le cerea zilnic pentru a subzista, să pescuiască folosind năvoadele lor slabe, pătrunzând în marea afacerilor lumii acesteia, tumultoasă şi înfumurată cu valurile modelor ei. O viaţă care te obligă să părăseşti stânca tare a ţărmului şi să te avânţi zilnic pe marea mişcătoare şi nesigură dominată de principiile lumii fără de Dumnezeu. O viaţă nesigură, ţesută într-o riscantă dependenţă de atmosfera din societate, nu de Dumnezeul care rămâne mereu acelaşi. O nesiguranţă permanentă care te împinge spre acumularea de resurse şi bani “pentru orice eventualitate” şi astfel treptat spre uitarea de sprijinul pe care numai Dumnezeu poate (şi vrea) să ni-l acorde. Să părăsim şi noi, la chemarea lui, nu doar năvoadele rupte ci şi barca vieţii noastre cu finalitatea ei strict pământească, care ne constrânge să ne lăsăm zilnic în grija lumii.
Isus ne cheamă pentru a ne da o altă viaţă, superioară, un alt scop în viaţă: aşa cum ei îşi părăsesc acum bătrânul tată pentru a devenii ei înşişi părinţii spirituali ai tuturor oamenilor. Un alt mod de viaţă, o altă Barcă stabilă şi ocrotită de Creatorul însuşi când navighează pe valurile lumii, barca Bisericii, o altă ţesătură socială nouă, plănuită de iubirea veşnică a Tatălui, eliberată de presiunea dorinţelor inutile şi a nevoilor artificiale ale trupului acestei lumi. Îi cheamă pe cei doi pentru a le da un alt mod de a-şi practica meseria de pescar, cu alte năvoade, a căror eficienţă şi rezistenţă depind numai de Spiritul şi puterea lui Dumnezeu de a scoate – prin puterea predicării Cuvântului, oamenii din apele tulburi ale principiilor greşite de viaţă, din adâncurile întunecate ale dependenţei de viciile cultivate în sânurile lumii, de a-i scoate la lumina imitării vieţii lui Cristos pe stânca tare a Bisericii. Vino la o viaţă nouă, pe de-a întregul a Domnului, curăţată de faptele trupului, eliberată de sclavia faţă de structurile şi exigenţele lumii, liberă de orice afecţiune compulsivă faţă de oameni, o viaţă a cărei lumină are puterea de a distruge structurile păcatului acestei lumi. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat!
Punctul 4 – Cum se predică Evanghelia împărăţiei
23 El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogilec lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor. Erau aduşi la el toţi cei care sufereau de diferite boli şi chinuri: posedaţi, lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca.
Străbătea toată Galileea învăţăţând. Predica Evanghelia Împărăţiei. Vindeca orice boală şi alina orice suferinţă. Duceau la El bolnavii şi posedaţii.
Noii săi ucenici proaspăt asociaţi la misiunea lui Cristos, viitorii Apostoli, vedeau pe viu ce însemna predicarea Evangheliei, înţelepciunea spirituală cu care învăţa, autoritatea cerească cu care legifera şi poruncea demonilor, puterea vindecătoare ce se scurgea din mâinile Domnului, iubirea lui aprinsă ce încălzea sufletul poporului pe care l-a strâns în jurul lui aşa cum îşi strânge cloşca puii pe timp de furtună. Uitaseră cu siguranţă viaţa lăsată în spate, vechile năvoade şi bărcile; prinşi de noua vâltoare a sufletelor doritoare de mântuire şi copleşiţi de munca necesară alinării suferinţelor nenumărate ale poporului au uitat chiar de ei înşişi. Se uitau la Isus şi făceau ce făcea El, ce le poruncea El. Au devenit şi ei misionari ai Evangheliei, luând fiecare asupra lui o parte din nevoile misiunii lui Cristos. Fiecare se făcea util cum putea: unii organizau mulţimea, alţii pregăteau întâlnirea din următoarea sinagogă vizitată, alţii notau cuvintele lui Isus sau consolau familia unui bolnav care n-a ajuns să-l întâlnească pe Domnul.
– Doamne oare şi astăzi străbaţi oraşele noastre învăţând, predicând, vindecând, dând mărturie despre sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu?
– Da, căci V-am făgăduit că nu vă voi lăsa orfani ci voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor. Şi astăzi lucrez la alinarea suferinţelor lumii şi la luminarea minţilor ce stau în întuneric, şi astăzi căldura inimii Mele încălzeşte şi hrăneşte sufletele credincioşilor prin Prezenţa Mea Reală în Sfânta Euharistie. Şi astăzi continuă predica Mea şi vindecările Mele prin slujitorii Mei aşa cum am făgăduit, dar ca şi atunci, numai pe măsura deschiderii inimii lor şi a credinţei poporului. Şi astăzi caut să asociez misiunii Mele pământeşti oameni oneşti sau păcătoşii convertiţi dacă sunt gata să-mi asculte chemarea părăsindu-şi năvoadele rupte cu care-şi vânau satisfacţiile cu care se hrăneau zilnic fără Mine, lăsând la o parte barca cea veche în care navigau pe valurile lumii acesteia şi hotărându-se pentru o altă viaţă trăită pentru nimeni altcineva decât numai pentru Mine.
– Mare este Doamne Cuvântul acesta, mare misiunea ce ne-o încredinţezi. Şi noi, care abia am început să ne întoarcem timid la Tine, ca Petru simţim nevoia să te rugăm, pleacă Doamne de la mine, că sunt un păcătos. Dar dacă Tu pleci cine ne mai poate alina? Dacă Tu ai pleca, cine să ne mai lumineze? Cine să ne ierte? Cine să ne îndrume pe calea abia începută a convertirii? Dar ne-ai chemat la tine tocmai pentru a ne vindeca mai înainte de a ne trimite în misiune, căci ai spus: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi. Aşa venim la tine, ştiindu-ne bolnavi de multe păcate, orbiţi de strălucirea lumii, paralizaţi de neputinţe şi ignoranţă şi de scandalurile publice ale membrilor trupului tău mistic, posedaţi de propriile noastre gânduri pătimaşe. Aşa venim la Tine, căci am auzit chemarea Ta la convertire şi ai sădit speranţă Ta în inima noastră, speranţa vindecării, speranţa iertării!
Iată boala mea Doamne, iată păcatul meu Isuse, atinge-mă cu puterea ce se revarsă din Trupul tău glorificat şi căci eu cred cu fermitate că voi fi vindecat de Tine Dumnezeule, spală-mă cu sângele sacru ce se scurge din inima Ta străpunsă chiar de infidelitatea mea – şi cred cu tărie că voi fi curat, mai curat decât zăpada proaspăt aşternută.
Iar Isus străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogilec lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor !
Punctul 5 – Isus căutat şi urmat de mulţi
24 Şi s-a dus vestea despre el în toată Siria. 25 Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapoled, din Ierusalim şi Iudeea, şi de dincolo de Iordan.
Oamenii care îl vedeau şi îl cunoşteau nu mai puteau rămâne la fel. Nici nu puteau trece sub tăcere ceea ce au văzut şi auzit ci răspândeau pretutindeni vestea venirii unui mare profet, învăţător şi vindecător. Erau uimiţi peste măsură de puterea pe care o dă Dumnezeu oamenilor. Mari mulţimi îl urmau de peste tot. Puterea lui Dumnezeu răsunase în toată Iudeea şi în regatele păgâne învecinate.
Nu toţi suntem Apostoli, nu toţi preoţi, nu toţi învăţători. Dar cu toţii după prima chemare, după prima convertire, suntem chemaţi a doua oară să facem din misiunea lui Isus centrul vieţii noastre, să participăm activ la misiunea lui Cristos de vestire a Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecare în felul său, după măsura darului pe care l-a primit. Fiecare este chemat să se facă util în această glorioasă muncă spirituală a întregii Biserici renunţând la viaţa trăită pentru sine sau pentru alţii fără Dumnezeu. Nimeni să nu rămână în afara viei Domnului, căci e mult de lucru şi Isus are tot mai puţini lucrători.
Toţi cei care l-au întânit pe Domnul înviat, toţi cei care-i cunosc iubirea şi puterea dătătoare de viaţă, toţi cei vindecaţi de diverse boli sufleteşti sau trupeşti, toţi cei luminaţi de ascultarea Cuvântului său, toţi cei care ne-am făcut părtaşi prin Euharistie la înseşi viaţa Sa, la viaţa ce se scurge prin vinele Omului-Dumnezeu Isus Cristos, suntem datori să răspândim vestea prezenţei Sale nevăzute dar vii în lume, pentru ca toţi să-l poată cunoaşte, toţi să poată şti că este prezent real în Sfânta Euharistie, toţi să aibă ocazia să fie luminaţi şi vindecaţi de El şi să-l urmeze.
Să-i învăţăm pe cei ce se îndoiesc viaţa în spiritul comuniunii cu Dumnezeu, să mijlocim ca un popor preoţesc pentru lume oferindu-l pe Cristos Tatălui în Sfânta Liturghie şi oferindu-ne pe noi înşine împreună cu El ca o pâine vie curată şi consacrată definitiv Domnului pentru viaţa lumii şi să stăpânim prin puterea Spiritului peste propriile noastre înclinaţii şi slăbiciuni pentru a putea transforma şi distruge structurile păcatului pe care le construiesc veac după veac oamenii care n-au cunoscut iubirea şi puterea lui Dumnezeu.
Binecuvântat să fie Dumnezeu!