Despre Presfântul Sacrament şi despre cauzele pentru care a fost instituit
Una dintre principalele cauze ale venirii Mântuitorului în lume a fost dorinţa de a aprinde inimile oamenilor cu iubirea de Dumnezeu. Aşa spune laSf. Luca: “Foc am venit să aduc pe pământ, şi nu vreau altceva decât să se aprindă!” Acest foc a fost adus de Mântuitorul prin marile și uimitoarele binefaceri făcute oamenilor, prin faptele Salede iubire prin carea încercat să le răpească inimile şi să le mistuie în focul iubirii.Dar deși toate faptele preasfintei sale vieţi slujesc acestui scop, cel mai mult slujesc cele de la sfârşitul vieţii sale, după cum ne arată Sf. Evanghelist Ioan, zicând: “Iubindu-I pe prietenii săi din lume, i-a iubit mai cu seamă la sfârşit”, pentru că atunci le-a făcut binefacerile cele mai mari şi le-a dezvăluit cel mai limpede măreţia iubirii sale. Între aceste fapte, una dintre cele mai importante a fost instituirea Preasfântului Sacrament. Fapt pe care-l poate oricine înţelege foarte limpede cugetând cu atenţie la cauzele acestei instituiri. De aceea deschide chiar Tu, preamilostive Mântuitor, ochii noştri şi dă-ne lumină pentru ca să vedem care au fost cauzele care au împins iubitoarea Ta inimă spre a institui şi a ne lăsa această atât de vrednică de admiraţie Sfântă Taină.
Ca să poți înțelege ceva din acest Mister, trebuie să presupui că nici o limbă creată nu poate descrie mărimea iubirii lui Cristos pentru Biserica Sa, şi nici iubirea pe care El o poartă fiecăruia dintre sufletele care sunt în har, pentru că fiecareîn parte esteMireasa Sa. De aceea unul dintre lucrurile pe care le cerea şi le dorea Sf. Pavel era ca Dumnezeu să ne deaharul să cunoaştem mărimea acestei iubiri, care este aşa de mare încât depăşeşte toată înţelepciunea şi cunoaştereafăpturilor, chiar și pe cea a îngerilor. Iată dovada! Voind acest Mire preafrumos să plece din această viaţă şi să să-şi părăsească Mireasa-Biserică, pentru ca absenţa Lui să nu-i fie Bisericii pricină de uitare, i-a lăsat ca amintire PreasfântulSacrament, în care rămâne cu Ea chiar El însuşi. Căcin-a vrut să rămână între ei altă garanţie a iubirii lor –spre menținerea vie a amintirii Sale –, decât aceasta: El Însuși. De aceea a rostit aceste dulci cuvinte: “De fiecare dată când veţi face aceasta, să o faceţi în amintirea mea”, să vă amintiţi cât de mult v-am iubit şi cât de multe am voit să să fac şi să pătimesc pentru mântuirea voastră.
Mirele și-a dorit în lunga Sa absenţă, să-i lase Miresei ceva care să-i țină companie,să nu rămână singură. Și a decis să-i lasecompania acestui Sacrament prin care El însuşi rămâne cu Ea; deci cea mai bună companie pe care i-o putea lăsa.
Mirele dorea să se ducă să pătimească moarte pentru mireasă, să o răscumpere şi să o îmbogăţească cu preţul Sângelui său. Şi pentru ca ea să se poată bucura, oricând şi-ar dori de această comoară, i-a lăsat în acest sacrament cheile acesteia, pentru ca aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur „ori de câte ori ne ducem la El, să ne amintim că ne ducem să atingem cu buzele coasta lui Cristos, să bem din prețiosul Sânge şi să ne facem părtaşi la acea Taină.” Câți oamenii oare,doar din lene refuză să meargă la acest aşa de important banchet şi de aceea, nu se pot bucura de o comoară aşa de mare şi nepreţuită. Ei sunt nefericiţii leneşi despre care zicea Înţeleptul: “Îşi pune lenşul mâna în sân şi ajunge să moară de foame pentru că nu şi-o duce la gură.” Poate exista oare lene mai mare decât a nu te bucura – din cauza unui efortaşa de mic cum este pregătirea pentru primirea acestui Sacrament -, de o comoară, care valorează mai mult decât tot ce a creat Dumnezeu?
Își dorea acest Mire Ceresc să fie iubit de Mireasa lui cu iubire mare. Și pentru aceasta a instituit această tainicămâncare, pe care a consacrat-o cu astfel de cuvinte, încât cine o primeşte cu vrednicie, este numaidecât atins şi rănit de marea Lui iubire. Oh, taină vrednică de a fi întipărită în inimile noastre! Spune-mi omule: dacă un prinţ oarecare s-ar îndrăgosti de o sclavă aşa de mult încât ar lua-o de soţie şi ar face-o regină şi stăpână peste tot regatul său, cât de mare am putea spune că a fost iubirea prinţului? Şi dacă s-ar întâmpla ca după căsătorie, răcindu-se iubirea sclavei pentru soţul ei şi înţelegând el aceasta, ar pleca în căutarea unei mâncări pe care dacă ea ar mânca-o s-a reîndrăgosti de el, cât de exagerată am spune că era iubirea prinţului? De aceea, oh Rege al măririi, inima Ta iubitoare nu s-a mulţumit să ia de soţie inima mea, deși era sclavă duşmanului Tău, ci vâzând că în pofida căsătoriei iubirea cu care te iubea rămânea rece, ai hotărât să-i dăruiești această tainică hrană, pe care transformând-o prin cuvintele Tale, i-ai dat puterea de a transforma în Tine sufletele care o vor mânca, arzând în flăcările vii ale iubirii pentru Tine. Nu exită nimic care sămărturisească mai mult iubirea, decât manifestarea dorinței de a fi iubit. Tu ai dorit aşa de mult dragostea noastră şi ai căutat-o cu atâta creativitate, cine se va mai putea îndoi de acum înainte de dragostea Ta? Sunt sigur Doamne că dacă Te iubesc, şi Tu mă iubeşti. Sunt sigur că nu am nevoie să caut noi meşteşuguri ca să-ţi atrag inima spre iubirea mea,căci Tu ești Cel care cauți inima mea.
Știa acest soţ prea drag că trebuie să plece de la soţia lui. Şi pentru că dragostea nu acceptă despărţirea nici absenţa iubitului, și-a dorit să plece în aşa fel încât să nu plece de tot şi să se ducă în aşa fel încât să rămână. Dar, pentru că El nu putea rămâne, și Soţia nu putea să plece atunci cu El, i-a dat un mijloc prin care, El să plece și Ea să rămână dar fără însă a se despărţi vreodată. De aceea a instituit acest dumnezeiesc Sacrament, ca prin el sufletele să fie unite şi încorporate spiritual lui Cristos, printr-o puternică legătură de iubire, care să facă din cei doi, una. Aşa cum mâncarea şi cel ce o mănâncă se fac una, tot aşa se fac – într-un fel – una, sufletul şi Cristos, cu singura diferenţă amintită de Sf.Augustin: nu se transformă Mâncarea în suflet, ci sufletul se transformă în Cel mâncat.
Soțul Ceresc mai dorea să o asigure pe Soția lui, şi să-i dea garanţiile de care avea nevoie că v-a moșteni preafericita glorie cerească. Ca să poată trece, cu această speranță, prin toate suferinţele şi asprimile acestei vieţi, cu bucurie. Căci, într-adevăr, nu există nimic altceva care să determine o dispreţuire a tot ce există aici pe pământ, decât speranţa fermă că ne vom bucura de Domnul dincolo, după cum însuşi Mântuitorul ne-a arătat prin cuvintele pe le-a spus ucenicilor înainte de Patimă: “Dacă mă iubiţi, să vă bucuraţi de plecarea mea, pentru că mă duc la Tatăl”. Ca şi cum ar spune: “Este un bun aşa de mare să merg la Tatăl, un lucru care-Mi aduce atât de mare câştig, încât o voi face cu mare bucurie deşiștiu că mă voi duce la El printre spini şi lovituri de bici, cuie şi cruce şi prin toate martirajele şi ostenelile acestei vieţi”. De aceea, pentru ca soţia să aibă speranţa certă şi sigură a acestui bun, i-a lăsat aici drept garanţie o inestimabilă comoară, care valorează la fel de mult cât bunul nădăjduit a se primi în viața de dincolo. Căci dacă Mirele nu i-a refuzat împărtășirea pe când trăia în trup, în această vale de lacrimi, cum s-ar mai putea îndoi Mireasa că i se va dărui Dumnezeu în gloria cerească, când v-a trăit în spirit?