VALOAREA SPOVEDANIEI CA MIJLOC DE CREȘTERE ÎN VIRTUŢI

 La punctul al doilea, voi cugeta cât de înalt lucru este actul de căinţă, pentru a mă determina mai mult să-l practic şi să-l frecventez. Voi face aceasta chibzuind cum Cristos Domnul nostru a instituit acest sacrament în Biserica Sa, pentru ca credincioşii pornind de la păcatele lor să aibă ocazia de a practica actele unor înalte virtuţi, prin care nu doar să se repare pierderile suferite prin păcate, ci să câştige noi avantaje.

1. Aceste acte de virtute sunt, în principal, şapte.

 (1) Primul act este actul de credinţă, adică a crede cu fermitate că iertarea păcatelor, care este proprie numai Preaînaltului Dumnezeu, a fost transferată preoţilor (Mt 18,18); că în mâinile lor au fost puse cheile cerului, cu care să-i deschidă porţile, pentru ca prin ele să se poată revărsa cereştile daruri şi haruri care-i îndreptă pe păcătoşi; şi pentru ca păcătoşii să poată intra prin ele ca să se bucure de împărăţia făgăduită celui drept.

 (2) Al doilea act este cel de speranţă, dincolo de orice speranţă omenească; căci mărturisirea propriilor noastre fărădelegi, care în tribunalele lumii este un mijloc prin care este condamnat cel vinovat, în acest Tribunal al Cerului este un mijloc de a-l absolvi.

 (3) Al treilea act este cel de iubire, căruia îi aparţine faptul de a avea o mare părere de rău de a fi insultat infinita bunătate a Atotputernicului Dumnezeu, şi de a fi pierdut harul său şi prietenia sa, dorind a repara această faptă iubindu-l şi slujindu-l din toată inima.

 (4) Al patrulea este actul eroic de umilinţă, prin care ne smerim pe noi, nu numai dinaintea Preaputernicului Dumnezeu ci şi în faţa oamenilor; dezvăluind slujitorilor Lui secretele care ne umilesc şi trezesc în noi o mare ruşine şi tulburare; îmbrăţişând acest dispreţ pentru dragostea Atotputernicului Dumnezeu, şi găsindu-ne plăcerea în aceea că ceilalţi să aibă despre noi opinia pe care o avem şi noi despre înşine.

 (5) Al cincilea este actul unei supreme ascultări în materia de mai sus, lucru atât de greu şi dificil, şi de a ne supune confesorilor aşa cum ne supunem superiorilor noştri, cu intenţia de a face orice ne-ar porunci în acest scop.

(6) Al şaselea este actul de dreptate, foarte elevat, în care exersăm acte ca acuzator, învinuit, martor, judecător, executor: şi supunându-ne pe noi înşine slujitorului lui Dumnezeu, nu forţaţi ci de bunăvoie, cu intenţia de a accepta sentinţa Lui, şi cu zelul de a răzbuna în noi injuriile pe care le-am făcut împotriva Atotputernicului Dumnezeu şi de a repara şi restitui injuriile pe care le-am aproapelui nostru.

(7) Al şaptelea este actul unei admirabile tării prin care ne învingem pe noi înşine şi vehementa înclinaţie a oamenilor de a-şi acoperi păcatele, de a le apăra şi scuza asemenea lui Adam, de la care am şi moştenit-o cu toţi. În această privinţă, oricine se învinge pe sine este mai mult decât un om, după cum arată sfântul Iov când zice: Dacă, ca un om, Mi-am ascuns păcatul, şi am tăinuit fărădelegea în inima mea. (Iov 30,33). Uneori avem nevoie de nu mai puţină tărie pentru a ne mărturisi cu umilinţă păcatul săvârşit decât pentru a nu-l săvârşi. Căci, aşa cum spune Sf. Grigorie, noi în general suferim un conflict interior mai mare în manifestarea păcatului săvârţit decât am fi suferit în opunerea de rezistenţă la comiterea lui. De aceea nu e mai puţin demn de admiraţie cel care-şi mărturiseşte bine şi cu smerenie păcatele decât cel care se exercită în alte virtuţi.

 2. Aceste şapte acte, însoţesc spovedania, şi o face să aibă mare merit dinaintea Atotputernicului Dumnezeu, şi mare glorie dinaintea îngerilor şi dinaintea confesorilor cu discernământ şi prudenţă. De aceea trebuie să mă îngrijesc să le realizez cu inimă mare, pentru ca rodul şi harul să poată fi cât mai abundent, spunându-mi cele zise de Ecleziastic, „Dăruieşte şi primeşte, şi îndreaptă-ţi sufletul” (Eccl 14,16). Şi văzând că Atotputericul Dumnezeu binevoieşte să-şi dea iertare pentru cele şapte păcate capitale şi har prin cele şapte Daruri, dacă-i aduci cele şapte acte prin care te-ai putea dispune pe tine însuţi pentru a le primi, deschide-ţi inima „de şapte ori” precum „copilaşul” pe care l-a înviat Eliseu din morţi (4Reg 4,35), trezind aceste şapte simțăminte spirituale, pentru ca Atotputernicul Dumnezeu să te poată înălţa la o viaţă nouă, la înălţimea vieții Lui.