Dreptatea și Milostivirea par să fie reprezentate prin cele două raze de lumină care ies din Inima lui Isus, care evocă luminile unei străzi cu trafic intens pe timp de noapte, cei ce vin și cei ce pleacă, dialogul dintre inima noastră și a Sa.
Pr. Pablo Martin Sanguiao
„…Așa cum am vrut-o pe Mama Mea împreună cu Mine ca primă verigă a Milostivirii, prin care a trebuit să deschidem porţile tuturor creaturilor, am vrut să sprijin mâna dreaptă şi apoi, te-am vrut pe tine ca primă verigă a Dreptății, pentru a împiedica ca aceasta să fie descărcată asupra tuturor creaturilor așa cum merită; de aceea am vrut să sprijin mâna stângă, pentru ca tu să o poți susține împreună cu Mine…” (Jurnalul Luisei Piccarreta, Vol. 13, 19.11.1921)
Pe 23 aprilie 1865 s-a născut Slujitoarea lui Dumnezeu Luisa Piccarreta, „mica Fiică a Voinței Divine”. Acea zi era Duminica „Albă”, așa cum în acest an 2026, este pe 12 aprilie.
Din 22 februarie 1931, Domnul nostru i-a spus în repetate rânduri Sfintei Faustina Kowalska că această duminică ar trebui să fie sărbătorită de Biserică, precum Sărbătoarea Milostivirii Divine. Prin urmare, pe 5 mai 2000, Papa Ioan Paul al II-lea, ca semn și dar al Milostivirii Divine, a instituit în cele din urmă această sărbătoare pentru întreaga Biserică. Papa a murit sâmbătă, 2 aprilie 2005, când deja începuse duminica „Albă” în mod liturgic : Sărbătoarea Milostivirii Divine.
„Înainte să vin ca Judecător drept, voi veni ca Rege al Milostivirii. Înainte de a veni ziua Dreptății, va fi dat oamenilor acest semn din cer. Fiecare lumină se va stinge în cer și va fi un întuneric mare peste tot pământul. Atunci semnul Crucii va apărea în cer, iar din găurile prin care au fost bătute în cuie mâinile și picioarele Mântuitorului, vor ieși raze mari de lumină, care vor lumina pământul pentru o vreme. Aceasta se va întâmpla cu puțin timp înainte de ziua de pe urmă.” („Jurnalul” Sfintei Faustina Kowalska, nr. 83)
Apostolii trebuiau să mărturisească lumii Învierea Domnului. Dar asta nu ar fi fost de ajuns; oamenii ar fi spus: „Ah, da, Isus a înviat, ne face plăcere! Urări de bine pentru El! Ce bine pentru El!… Și noi…?” Și ei, Apostolii, trebuiau în acelaşi timp să mărturisească lumii Milostivirea Lui, trebuiau să poată spune: „Am fost lași, nerecunoscători, L-am abandonat, și noi L-am judecat ca pe o iluzie, o fantomă… Dar El nu ne-a respins, nu Și-a retras iubirea, ci ne-a iertat, ne-a restabilit în prietenia Sa, a mâncat din nou cu noi… Puteți nădăjdui cu toții în El. Învierea Lui este pentru noi, a început să intre în noi, să ne transforme, să ne determine să devenim noi.” Apostolii trebuiau să constate și să accepte mizeria lor pentru a recunoaște Milostivirea Divină, fără de care ar rămâne o prăpastie de separare între Învierea Domnului și noi, situația noastră de moarte…
Două atitudini religioase, două tipuri de rugăciune în raport cu Milostivirea și Dreptatea
Milostivirea și Dreptatea, aceste două Atribute divine, sunt întotdeauna doar Iubire a lui Dumnezeu și reprezintă, respectiv, Umanitatea Preasfȃntă a lui Isus și Divinitatea Sa, prin urmare, sunt inseparabile, așa cum sunt cele două Naturi ale Cuvântului Întrupat. Formează o pereche, ca cele două fețe ale aceleiași monede, care este Voința Divină, și sunt cele care reglează relațiile dintre Dumnezeu și om: Milostivirea Divină îl apără pe om, iar Dreptatea Divină îl apără pe Dumnezeu. Domnul a spus la ultima Cină: „7 Totuşi, eu vă spun adevărul: este mai bine pentru voi ca eu să plec, pentru că, dacă nu mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; însă, dacă mă duc, îl voi trimite la voi. 8 Şi când va veni el, va denunţa lumea cu privire la păcat, cu privire la dreptate şi cu privire la judecată…” (In 16, 7-8). Păcatul este dezordinea care rupe armonia dintre Voința Divină și voința umană; este nedreptatea și agresiunea, care se confruntă cu Dreptatea Divină şi acest impact dintre ele, formează Judecata. Însă Judecata se evită doar prin recurgerea la Milostivirea Divină. Totuși, trebuie „să satisfacem orice dreptate”, așa cum i-a spus Domnul Sfântului Ioan Botezătorul, pentru a permite trecerea Milostivirii. Milostivirea Divină trece spre creatura de pe podul reparat al Dreptății Divine, un pod care este distrus de păcat. Lucrarea RĂSCUMPĂRĂRII este manifestarea și glorificarea Milostivirii Divine. Lucrarea SFINȚIRII, în schimb, este manifestarea și glorificarea Justiției Divine, care „îl justifică” (adică îl face just) pe om cu Dreptatea sau cu Sfințenia lui Dumnezeu. Acesta este scopul final: „Căutați Împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea Lui, și tot restul ni se va da în plus”. Lui Moise „19 [Domnul] a spus: ,,Voi face să treacă pe dinaintea ta toată splendoarea mea și voi chema numele Domnului în fața ta. Căci mă îndur de cine vreau să mă îndur și am milă de cine vreau să am milă!”” (Exod 33,19). În timp ce a fi Drept este o „datorie” pentru Dumnezeu (El nu ar putea fi nedrept), a fi Milostiv este un „drept propriu” de-al Său, la care El ține [îl preţuieşte]. Aceste două atribute, Milostivirea și Dreptatea, care caracterizează respectiv lucrarea RĂSCUMPĂRĂRII și ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI DIVINE, caracterizează și diversele atitudini spirituale ale omului în relațiile lui cu Dumnezeu.
Iată două atitudini religioase, două tipuri de rugăciune
Slujitorul și chiar şi fiul minor, care are încă mentalitatea unui slujitor, deşi e fiu, trebuie să bată la ușa Milostivirii Divine pentru a o primi: „1 Eu însă spun: atât timp cât moştenitorul este un copil, nu se deosebeşte cu nimic de un sclav, chiar dacă este stăpân peste toate. 2 Însă este sub tutori şi administratori până la timpul fixat de tată. 3 Tot aşa şi noi, cât timp eram copii, eram sclavii învăţăturilor de la început ale lumii. 4 Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, 5 ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. 6 Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: „Abbá, Tată!”. 7 Aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu.” (Galateni 4,1-7)
De aici vin îndemnurile lui Isus de a cere („Căutați și veți găsi; cereți și veți primi; bateți și vi se va deschide”, „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da” etc.). Această mentalitate este evidentă în „intențiile” care se pun, în cererile care se fac etc., deoarece „lex orandi, lex credendi” (adică modul în care ne rugăm arată care ne e credința). Deci acela este „fiul risipitor” în drumul lui înapoi spre Casa Tatălui. În schimb, fiul care deja trăiește în Casa Tatălui, în Voința Tatălui, nu simte nicio nevoie să ceară ceva pentru sine, pentru că simte că totul este al lui. „Un singur lucru îi este drag inimii lui şi anume, Voința Divină cu Iubirea”, îi spune Isus fiicei Sale mici, Luisa Piccarreta.
Nu are lucruri proprii, ci totul este în comun cu Tatăl, așa că nu caută decât „Împărăția lui Dumnezeu – pentru toți – precum și Dreptatea Sa” sau Sfințenia. Nu se mai interesează de sine însuși (trăiește într-o abandonare perfectă, plină de încredere), ci este interesat de ceea ce stă la inima lui Dumnezeu, Împărăția Sa și Gloria Sa, și de ceea ce le folosește celorlalți și îi poate uni mai strâns cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cine se află încă afară din Casă trebuie să bată, în timp ce acela care se află înăuntru nu are nevoie. De aceea, spune Domnul, în paradisul pământesc, în relația dintre Adam cel nevinovat și Dumnezeu, exista adorația, lauda, mulțumirea și iubirea din partea omului, dar nu exista nicio implorare sau rugăciune de cerere. Acestea au apărut după păcat, după ruptura uniunii cu Dumnezeu, când omul s-a simțit sărac și lipsit de toate, având nevoie de Milostivirea din partea lui Dumnezeu:
„…O, dacă creaturile ar putea înțelege marele rău al voinței umane și marele bine al Voinţei Mele, ar detesta atât de mult propria lor voință încât și-ar da viața pentru a face doar Voinţa Mea! Voința umană îl face sclav pe om, îl face să aibă nevoie de tot, simte că îi lipsește continuu puterea și lumina, iar existența sa este mereu în pericol, iar ceea ce obține este prin intermediul rugăciunilor și chiar cu mare greutate. Astfel, adevăratul cerșetor este omul care trăiește după propria voință. În schimb, cel care trăiește din Voința Mea, nu are nevoie de nimic, are totul la dispoziția sa. Voința Mea îi dă stăpânire asupra sieşi și, prin urmare, este stăpânul puterii și al luminii, dar nu al puterii și luminii umane, ci Divine. Existența sa este mereu sigură și, fiind stăpân, poate lua ce vrea, nu trebuie să ceară ca să aibă. Este adevărat că înainte ca Adam să se retragă din Voința Mea, rugăciunea înțeleasă ca o cerere sau o implorare, nu exista; nevoia dă naștere rugăciunii. Dacă nu avea nevoie de nimic, nu avea nici de ce să ceară, nici de ce să implore. Așa că, îl iubea, îl lăuda și îl adora pe Creatorul lui; rugăciunea nu avea loc în Edenul pământesc. Rugăciunea a venit și a avut viață după păcat, ca o nevoie extremă a inimii omului. Cine se roagă înseamnă că are nevoie și, din moment ce speră, se roagă pentru a obține. În schimb, cine trăiește în Voința Mea trăiește în opulența bunurilor Creatorului său, [trăiește] ca un stăpân și, dacă simte vreo nevoie sau dorință, văzându-se în atâtea bunuri, este aceea de a vrea să dea altora fericirea sa și bunurile marii sale averi şi anume, adevărata imagine a Creatorului său, care i-a dat atât de mult, fără nicio restricție; ar vrea să-L imite, dând şi altora din ceea ce posedă.” (Vol. 20, 16.11.1926)
În Scrierile Luisei, găsim numeroase învățături despre rugăciune, atât ca adorație, binecuvântare, mulțumire, reparare, iubire, cât și ca mijlocire și cerere. De exemplu: – Isus se roagă Tatălui ca Luisa să împlinească perfect Voința Divină, așa cum a făcut El. (Volumul 2, 18 august 1899). – A te ruga pentru bolnavi înseamnă a te comporta ca un doctor pentru Domnul nostru. (Volumul 2, 5 octombrie 1899). – Oamenii cer adesea și nu primesc, pentru că doar ceea ce vine de la Dumnezeu intră în Dumnezeu. (Volumul 3, 9 august 1900). – Rugăciunea pe care Isus o face Tatălui. (Volumul 4, 9 martie 1903). – Isus se roagă Tatălui, cerând putere, tărie și providență pentru Luisa. (Volumul 5, 7 aprilie 1903). – Roagă-te pentru aproapele tău, pentru că el aparține lui Dumnezeu. (Volumul 6, 8 noiembrie 1903). – Rugăciunea neobosită a Luisei pentru mama sa, oferind încontinuu Patimile pentru ea, îl obligă pe Isus să-i facă pe plac. (Vol. 7, 13 aprilie 1907). „…Nu auzi ecoul rugăciunii mele în tine, care cuprinde totul fără ca nimeni să-Mi scape? Pentru că toate lucrurile și toate generațiile sunt ca unul singur pentru Mine și pentru toți Mă rog, iubesc, ador și repar, iar tu, făcând ecou rugăciunii Mele, simți că îi iei pe toți și totul în mâinile tale și repeți ceea ce fac Eu.” (Vol. 17°, 26.04.1925) „Fiica Mea, cȃt de mult îmi mişcă inima rugăciunea celui care caută doar Vrerea Mea! Aud ecoul rugăciunii Mele, pe care am rostit-o Eu cȃnd mă aflam pe pământ. Toate rugăciunile Mele se reduceau la un singur lucru: ca Voința Tatălui Meu să se împlinească, atât pentru Mine, cât și pentru toate creaturile.” (Vol. 17, 22.02.1925) „Mă gândeam la cele spuse mai sus, că Voința lui Dumnezeu este un dar și, prin urmare, ca dar, se posedă ca pe ceva propriu.
În schimb, cel care face Voința lui Dumnezeu trebuie să asculte de porunci, trebuie să întrebe foarte des ce anume trebuie să facă și să ceară sub formă de împrumut să-i dea Voința în dar, nu pentru a fi stăpânul, ci pentru a face acțiunea pe care o dorește Dumnezeu, după care trebuie să-i returneze darul pe care l-a împrumutat. În mintea mea, se formau multe imagini și asemănări între cel care trăiește în Vrerea Divină și o posedă ca dar și cel care face Preasfânta Voință a lui Dumnezeu, care nu posedă plenitudinea darului și, dacă o posedă, este la intervale și cu împrumut. Spun acum câte ceva despre aceste asemănări. Îmi imaginam că am o monedă de aur care avea virtutea de a face să apară câte monede voiam. O, cât de bogat aș putea deveni cu acest dar. În schimb, altul împrumută acest dar pentru o oră sau pentru a îndeplini o acțiune, doar pentru a-l returna apoi imediat. Ce diferență între bogăția mea pentru darul pe care îl posed și cea a celui care doar o împrumută! Sau, ce bine era dacă aș fi avut în dar o lumină care nu se stinge niciodată, ca să fiu în siguranță noaptea și ziua, având mereu binecuvântarea de a vedea.
Această lumină, pe care nimeni nu mi-o poate lua, devine înnăscută în mine și îmi dă discernămȃntul de a cunoaște binele pentru a-l face, precum și răul pentru a-l evita, încât, cu această lumină dată mie ca dar, mă amuz: de lume, de dușman, de viciile mele și chiar de mine însămi. De aceea, această lumină este pentru mine o sursă perenă de fericire; este fără arme, dar totuşi mă apără, este fără glas, dar mă învață, este fără mâini și picioare, dar îmi îndrumă viaţa și devine un ghid sigur pentru a mă conduce spre Cer.
În schimb, altul, când simte nevoia, trebuie să meargă și să ceară această lumină, deci nu o ține la dispoziția lui. Obișnuit să nu privească mereu împreună cu lumina, el nu posedă cunoașterea binelui și a răului și nu are suficientă putere pentru a face binele și a evita răul. Prin urmare, neavând lumina aprinsă [și] continuă, se află în multe amăgiri, pericole și cărări înguste. Ce diferență mare există între cel care posedă această lumină ca dar al lui și cel care trebuie să meargă să o ceară atunci când are nevoie! (Vol. 18, 25.12.1925) „Fiica Mea, în Răscumpărare, Regina Cerului nu a săvârșit nicio minune, deoarece condițiile ei nu-i permiteau să dea viață morților, sănătate bolnavilor, pentru că Voința ei era chiar a lui Dumnezeu Însuși şi ceea ce Dumnezeul ei voia și făcea, la fel şi ea voia și făcea; nu avea altă voință să ceară lui Dumnezeu miracole și vindecări, pentru că nu a dat viață niciodată voinței ei omenești, iar pentru a cere miracole acestei Voințe Divine trebuia să se folosească de voinţa ei proprie, ceea ce nu a vrut să facă, deoarece ar fi însemnat să coboare în ordinea umană. Dar Regina Suverană nu a vrut niciodată să facă un pas în afara ordinii divine, și cine se află în Voinţa Divină, trebuie să vrea și să facă doar ceea ce face Creatorul ei, cu atât mai mult cu cât, cu viața și lumina acestei Voințe Divine, vedea că cel mai bun, cel mai perfect, cel mai sfânt chiar și pentru creaturi, era ceea ce voia și făcea Creatorul ei. Așadar, cum putea coborî de la înălțimea ordinii divine? Și de aceea a săvârșit doar marele miracol care conținea toate miracolele, şi anume Răscumpărarea, dorită de aceeași Voință din care era animată, care aducea binele universal și oricui îl dorește. Marea Mamă Cerească, cât timp a fost în viață, nu a săvârșit nicio minune aparentă, nici de vindecări, nici de înviere a morților, dar săvârșea și săvârșește minuni în toate momentele, în toate orele și în toate zilele, pentru că, pe măsură ce sufletele se dispun, se pocăiesc, Ea însăși dă dispozițiile spre pocăință, îl biloca pe Isus al ei, rodul pântecelui ei, și îl dăruiește în întregime fiecăruia, drept confirmare a marelui miracol pe care Dumnezeu a vrut ca această Creatură Cerească să-l săvârșească. Minunile pe care Dumnezeu Însuși vrea să le săvârșim fără nicio intervenție din partea voinței umane, sunt minuni perene, pentru că provin din sursa divină care nu se epuizează niciodată și este suficient să vrei să le primești. Acum condițiile tale merg mână în mână cu incomparabila Regină a Cerului şi, din moment ce trebuie să formezi împărăția „FIAT”-ului Suprem, nu trebuie să vrei altceva decât ceea ce vrea și face Voința Mea Divină şi nici voința ta nu trebuie să aibă viață, chiar dacă ți se pare că faci bine creaturilor. Și așa cum Mama Mea nu a vrut să facă alte miracole decât pe acela de a-l da pe Isus al ei creaturilor, tot așa și tu să săvârșești miracolul voit de Voința Mea Divină, adică pe acela de a da Voința Mea creaturilor, de a o face cunoscută pentru a o determina să domnească. „Cu această minune vei face mai mult decât orice: vei asigura mântuirea, sfințenia, noblețea creaturilor și vei alunga și relele lor trupeşti, a căror cauză este aceea că Voința Mea Divină nu domnește şi nu doar atât vei face, dar vei pune în siguranță o Voință Divină în mijlocul creaturilor și îi vei restitui toată gloria și onoarea pe care ingratitudinea umană i le-a luat. De aceea nu ţi-am permis să înfăptuiești miracolul vindecării Lui, ci ai înfăptuit marea minune de a-i face cunoscută Voința Mea, și el a plecat de pe pământ cu posesiunea Ei, iar acum se bucură de lumina Voinței Divine în mare, și aceasta este mai mult decât orice.” (Vol. 22, 01.06.1927) „Regina Cerului, cu imperiul Său, se roagă continuu ca Împărăția Voinței Divine să vină pe pământ, și… când i-am negat Noi vreodată ceva?” „Rugăciunile Ei sunt vânturi impetuoase pentru Noi, cărora nu le putem rezista, iar însăși puterea Voinței Noastre pe care Ea o posedă, este pentru Noi o supremație, o poruncă. Ea are tot dreptul să o implore, pentru că a posedat-o pe pământ și o posedă şi în Cer; de aceea, ca posesoare, Ea poate da ceea ce este al Ei, atât de mult încât această Împărăție va fi numită împărăția Împărătesei Cerești.” (Vol. 33, 14.07.1935) De aceea Isus s-a rugat pentru ai Săi (In 17), așa cum și Maica Cerească s-a rugat și „se roagă pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre”, rugăciunea de mijlocire. Fecioara Maria și sfinții, fiind în uniune perfectă cu Dumnezeu, posedă un „drept” spiritual de a obține (prin rugăciune eficientă) Împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea Sa pentru omenire. Astfel, Mama cerească cere pentru noi de la Dreptatea Tatălui această Împărăţie, pentru că Ea avea dreptul să o implore, adică să o obțină cu dreptate pentru noi pentru că-i aparține, de aceea are dreptul să o dea, pentru că este proprietatea ei şi a celor din Cer şi o dau cui vor. Astfel, cei care trăiesc în Voința Divină simt în mod clar că nu au nevoie de nimic, ci doar de nevoia de a dărui iubire. Nu trebuie să ceară, ci fac așa cum a făcut Mama Cerească la Nunta din Cana: i-a făcut cunoscute Fiului ei problemele altora (le-a împărtășit cu El în cel mai simplu mod), fără să-i spună ce să facă, și le-a spus celorlalți să „facă așa cum le spusese Fiul ei”, o condiție indispensabilă pentru a obține de la Isus – așa cum îi spune Mama Cerească Luisei – „ceea ce este necesar și ce este de prisos”. Câte lucruri ar vrea Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc, să ne dea! Și este voinţa Sa ca, în calitate de fii uniți cu Fiul („în Numele Lui”), să i le cerem, desigur, dar așa cum a cerut Isus: după ce ne-am identificat voința cu a Lui și am lăsat în seama lui Dumnezeu rezolvarea completă la problema noastră, ca să ne îndeplinească cererea („Tată, dacă este posibil… dar, să nu se facă voinţa Mea, ci a Ta”). Câte alte lucruri ar dori să ne mai dea Tatăl nostru Divin, dar câte dintre aceste lucruri – conform Voinței Sale – trebuie cerute de noi cu adevărată conștientizare și adevărată dorință, care, printr-o atitudine de umilință (opusul este aroganța în a cere, a pretinde), se traduce prin încredere („credință”) și perseverență. Pe scurt, de multe ori și pentru multe lucruri trebuie ca cererea noastră să atingă un anumit grad de intensitate, în modul indicat, pentru ca ea să „ia contact” cu dorința Sa de a dărui. Este suficient să considerăm rugăciunea de cerere ca un fel de „tragere de frână” cu Dumnezeu, o „tragere de frână” sau o luptă cu El. Nu-L așezăm pe El pe o parte a balanței și rugăciunea noastră pe cealaltă pentru a vedea dacă putem depăși „rezistența” Sa. Părintele Di Francia (Sfântul Hannibal), îi ceruse Luisei să se roage pentru el și să-l roage pe Isus să-l vindece. Rugăciunea nu poate servi la a-L „convinge” pe Isus de ceva, ci la a ne „convinge pe noi înşine” de bunătatea, înțelepciunea și harul Său. Nu este vorba despre Dumnezeu că este zgârcit cu darurile Sale, nicidecum, şi nici împietrit, așa cum este adesea judecat de oameni, ci El dispune de acordarea harurilor Sale și de îndeplinirea cererilor noastre în funcţie de creșterea încrederii noastre în El, de creșterea uniunii noastre cu Voința Sa. Prin urmare, pentru că El a stabilit așa, acordarea multor lucruri depinde nu doar de El, ci și de noi, de gradul încrederii noastre și al uniunii noastre cu Voința Sa, până la momentul de a o identifica pe a noastră cu a Sa, într-o singură vrere. De aceea, Mama Cerească a spus odată, la Medjugorje: „Depinde de voi să obțineţi haruri de la Dumnezeu: sunt unii care le obțin poate după un an, alţii într-o lună, alţii într-o zi, iar alţii într-un minut”. Toate acestea s-au spus cu privire la rugăciunea „de cerere” și mijlocire. Dar totul se reduce la cuvântul fundamental al lui Isus:
„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu precum și dreptatea Sa și tot restul vi se va da pe deasupra.
”P. Pablo Martín
11 Aprile 2026
Traducere: Adriana Suciu