Sursa traducerii în limba română: canalul whatsapp Drumul către Dumnezeu
https://whatsapp.com/channel/0029Vb79yd77T8bgZWJUYD2F

Sursa textului original: https://livres-mystiques.com/partieTEXTES/Ars/Sermons/tome4/10desmorts.htm

Vine noaptea, în care nimeni nu mai poate lucra. (Ioan 9,4)

Aceasta este, fraților, situația cumplită în care se află acum părinții și mamele noastre, rudele și prietenii noștri, care au părăsit această lume fără a fi satisfăcut pe deplin dreptatea lui Dumnezeu.

El i-a condamnat să petreacă numeroși ani în aceste închisori întunecate ale Purgatoriului, unde dreptatea Sa se abate asupra lor, până când își vor fi plătit în întregime datoriile.

„Oh! cât de înfricoșător este”, ne spune sfântul Rege profet, „să cazi în mâinile Dumnezeului cel viu!”

Dar de ce am urcat azi în amvon, fraților? Ce am să vă spun? Ah! Vin din partea lui Dumnezeu însuși; vin din partea sărmanilor voștri părinți, pentru a trezi în voi dragostea și recunoștința pe care le-o datorați; vin să vă reamintesc toată bunătatea și iubirea pe care v-au arătat-o cât timp au fost pe pământ; vin ca să vă spun că ard în flăcări, plâng și imploră strigând ajutorul rugăciunilor și faptelor voastre bune.

Mi se pare să-i aud strigând din adâncul acestor flăcări care îi mistuie: „Ah! Spuneți-le părinților noștri, mamelor noastre, spuneți-le copiilor noștri și tuturor rudelor noastre, cât de crude sunt suferințele pe care le îndurăm. Ne aruncăm la picioarele lor pentru a implora ajutorul rugăciunilor lor. Ah! Spuneți-le că de când ne-am despărțit de ei, ardem aici în flăcări! O, cine poate rămâne insensibil la atâtea suferințe pe care le îndurăm?”

Vedeți, frații mei, ascultați această mamă tandră și acest tată bun și toți acești părinți care își întind mâinile spre voi. „Prieteni,” strigă ei, „izbăviți-ne de aceste torturi, voi puteți să o faceți!”.

Să vedem, așadar, fraților: 1. mărimea suferințelor pe care le îndură sufletele din Purgatoriu și 2. mijloacele pe care le avem pentru a le ușura, respectiv: rugăciunile noastre, faptele noastre bune și, mai ales, sfântul sacrificiu al Sfintei Liturghii.

Nu vreau să mă opresc pentru a vă demonstra existența Purgatoriului; ar fi o pierdere de timp. Niciunul dintre voi nu are nici cea mai mică îndoială în privința aceasta.

Biserica, căreia Isus Cristos i-a promis ajutorul Duhului Sfânt, și care, prin urmare, nu se înșeală și nici nu ne poate înșela, ne învață acest adevăr într-un mod destul de clar și evident.

Este cert și foarte firesc faptul că există un loc în care sufletele drepților își îndeplinesc ispășirea păcatelor, înainte de a fi primite în slava Cerului, care le-a fost asigurată.

Da, fraților, și acesta este un articol de credință: dacă nu am făcut o penitență proporțională cu gravitatea și enormitatea păcatelor noastre, deși sunt iertate în sfântul tribunal al pocăinței, vom fi condamnați să le ispășim în flăcările Purgatoriului.

Dacă Dumnezeu, care este Dreptatea însăși, nu lasă fără răsplată niciun gând bun, nicio dorință bună și nici cea mai mică faptă bună, tot astfel nu va lăsa nepedepsit niciun păcat, oricât de mic ar fi; și vom suferi în Purgatoriu tot timpul pe care dreptatea lui Dumnezeu îl va cere, pentru a ne purifica pe deplin.

În Sfânta Scriptură, numeroase texte arată că, deși păcatele noastre sunt iertate, Bunul Dumnezeu ne impune totuși obligația de a suferi în această lume prin pedepse temporale, ori în cealaltă lume, prin flăcările Purgatoriului.

Vedeți ce s-a întâmplat cu Adam: pocăindu-se după păcatul său, Dumnezeu i-a făcut cunoscut că îi iertase păcatul și totuși, l-a condamnat să facă penitență timp de peste nouă sute de ani; o penitență care a depășit tot ce se poate imagina.

Vedeți iarăși: David poruncește, împotriva voinței lui Dumnezeu, recensământul supușilor săi; dar, împins de remușcările conștiinței sale, își recunoaște păcatul, se aruncă cu fața la pământ și se roagă Domnului să-l ierte. Dumnezeu, mișcat de pocăința sa, îl iartă. Dar, în ciuda acestui fapt, îl trimite pe Gad să-i spună: „Alege unul dintre cele trei flageluri pe care Domnul le-a pregătit ca pedeapsă pentru păcatul tău: ciuma, războiul și foametea.”

David a spus: „Mai bine să cad în mâinile Domnului, a cărui milă am simțit-o de atâtea ori, decât în mâinile oamenilor.” A ales ciuma, care a durat trei zile și a făcut să moară peste șaptezeci de mii de supuși. Și dacă Domnul nu ar fi oprit mâna îngerului care se întinsese deja asupra orașului, tot Ierusalimul ar fi fost depopulat! Văzând atâtea rele cauzate de păcatul său, David a cerut bunului Dumnezeu să-l pedepsească numai pe el și să-i cruțe poporul, care era nevinovat.

Vai! Fraților, câți ani vom avea de suferit în Purgatoriu, noi care avem atât de multe păcate și care, sub pretextul că le-am mărturisit, nu facem penitență și nu vărsăm lacrimi? Câți ani de suferințe ne așteaptă în viața de apoi!

Dar cum aș putea să vă descriu tabloul sfâșietor al suferințelor pe care le îndură aceste suflete sărace, din moment ce Sfinții Părinți ne spun că suferințele pe care le îndură în aceste locuri par să egaleze suferințele pe care Isus Cristos le-a îndurat în timpul patimii Sale dureroase? Cu toate acestea este cert că dacă cea mai mică suferință a lui Isus Cristos ar fi fost împărțită între toți oamenii, toți ar fi murit din cauza violenței suferințelor.

Focul Purgatoriului este același cu cel al iadului; diferența este că nu este veșnic. Oh, ar trebui ca Bunul Dumnezeu, în mila Sa, să permită unuia dintre aceste suflete sărmane care ard în aceste flăcări, să apară aici, în locul meu, înconjurat de focurile mistuitoare și să vă povestească el însuși suferințele pe care le îndură!

Ar trebui, fraților, să facă să răsune această biserică de strigătele și plânsetele sale; și poate, în sfârșit, vi s-ar înduioșa inimile.

„O, cât suferim!”, strigă ele către noi, „fraților, eliberați-ne din aceste chinuri; voi puteți! Ah! dacă ați simți durerea de a fi despărțiți de Dumnezeu!… Ce separare cumplită! Să arzi într-un foc aprins de dreptatea lui Dumnezeu!… să suferi dureri de neînțeles pentru omul de pe pământ!… să fii devorat de regret, știind că puteam atât de ușor să evităm aceste suferințe!”

„O, copiii mei!”, strigă acești tați și mame, „puteți oare să ne abandonați pe noi, care v-am iubit atât de mult? Puteți să dormiți delăsători, iar pe noi să ne lăsați întinși pe un jăratic de foc? Îndrăzniți să vă abandonați plăcerii și bucuriei, în timp ce noi suntem aici, suferind și plângând, zi și noapte? Voi dețineți bunurile și casele noastre, vă bucurați de roadele muncii noastre, iar pe noi ne abandonați în acest loc al chinurilor, unde suferim de atâta timp dureri îngrozitoare! Și nici o faptă de milostenie, nici o Sfântă Liturghie care să ne ajute să ne eliberăm! Puteți să ne ușurați, să deschideți închisoarea noastră; și totuși ne părăsiți? O, cât de cumplite sunt suferințele noastre!…”

„Da, se judecă cu totul altfel în flăcări toate aceste păcate ușoare, dacă totuși se poate numi ușor ceea ce ne face să îndurăm dureri atât de sfâșietoare.”

„O, Dumnezeule,” strigă Regele-profet, „vai de om, chiar și cel mai drept, dacă îl judeci fără milă!”, iar „dacă cel drept cu greu se va mântui, nelegiuitul şi păcătosul unde vor ajunge?”

Și noi, care am săvârșit atât de multe păcate de moarte și care nu am făcut încă aproape nimic pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeu, câți ani de Purgatoriu ne așteaptă?

„O, Dumnezeule,” spunea Sfânta Tereza, „ce suflet va fi suficient de curat pentru a intra în Cer fără a trece prin flăcările dreptății?”

În boala sa, pe patul morții, a strigat deodată: „O, dreptate și putere a Dumnezeului meu, cât de înfricoșătoare ești!”

În timpul agoniei sale, Dumnezeu i-a arătat sfințenia Sa, așa cum o văd îngerii și sfinții în Cer, ceea ce i-a provocat o teamă atât de mare încât surorile ei, văzând-o tremurând și într-o agitație extraordinară, au exclamat în lacrimi:

„- Ah, mamă, ce s-a întâmplat cu tine; te mai temi de moarte, după atâtea penitențe și lacrimi amare?”

„- Nu, copiii mei,” le-a spus Sfânta Tereza, „nu mă tem de moarte, dimpotrivă, o doresc pentru a mă uni pentru totdeauna cu Dumnezeul meu.”

„– Te sperie păcatele, după atâtea suferințe?”

„- Da, copiii mei” le-a spus ea, „îmi este teamă de păcatele mele, dar mă tem de ceva încă și mai mult.”

„- Este judecata?”

– „Da, tremur la vederea răspunderii înfricoșătoare pentru păcate, pe care va trebui să o dau înaintea lui Dumnezeu, care în acel moment nu va avea milă, dar mai este ceva care, numai gândindu-mă, mă face să mă cutremur de frică…”

Sărmanele surori erau îndurerate.

„- Vai! Oare este vorba de iad?”

„- Nu”, le-a răspuns ea, „iadul, slavă Domnului, nu este pentru mine. O, este sfințenia lui Dumnezeu. Dumnezeul meu, ai milă de mine! Viața mea trebuie să fie comparată cu cea a lui Isus Cristos însuși! Vai de mine dacă am cea mai mică pată! Vai de mine, dacă am chiar și umbra păcatului!”

„- Vai!”, strigă aceste sărace călugărițe, „care va fi soarta noastră?”

Ce va fi, fraților, atunci cu noi, care poate, în toate penitențele și faptele noastre bune, încă nu am satisfăcut nici măcar un singur păcat iertat în tribunalul penitenței?

Ah! Câți ani și câte secole de chinuri pentru a ne pedepsi! Vom plăti scump pentru toate aceste greșeli pe care le considerăm ca fiind neînsemnate, precum micile minciuni pe care le spunem pentru a ne distra, micile bârfe, disprețul față de harurile pe care bunul Dumnezeu ni le oferă în fiecare clipă, micile revolte pe care le avem în durerile pe care ni le trimite. Nu, fraților, nu am avea niciodată puterea de a săvârși nici cel mai mic păcat, dacă am putea înțelege cât de mult îl jignește acesta pe bunul Dumnezeu și cât de mult merită să fie pedepsit, chiar și în această lume.

Citim în Sfânta Scriptură că Domnul i-a spus într-o zi unuia dintre profeții Săi: „Du-te la regele Ieroboam din partea mea, pentru a-i reproșa oribilitatea idolatriei sale; dar îți interzic să iei vreo mâncare la el și nici pe drum…”
Profetul s-a supus imediat, expunându-se chiar la pericolul evident de a muri. S-a prezentat în fața regelui și i-a reproșat greșeala sa, așa cum îi spusese Domnul. Regele furios că profetul a îndrăznit să-l mustre, a întins mâna și a poruncit să fie prins. Mâna regelui s-a uscat în aceea clipă. Ieroboam văzându-se pedepsit, se căiește, iar Dumnezeu mișcat de pocăința lui, îi redă mâna. Această binefacere a schimbat inima regelui care l-a invitat pe profet să mănânce cu el. „Nu”, i-a răspuns profetul, „chiar dacă mi-ai da jumătate din împărăția ta nu aș face-o pentru că Domnul mi-a interzis.” Pe când se întorcea, a întâlnit însă un profet fals care se pretindea trimis de Domnul și l-a îndemnat să mănânce cu el. El s-a lăsat înșelat și a mâncat cu el, iar la ieșirea din casa sa a întâlnit un leu, care s-a aruncat asupra lui și l-a ucis. Acum, dacă îl întrebați pe Duhul Sfânt care a fost cauza acestei morți, el vă va răspunde că neascultarea profetului i-a adus această pedeapsă.

Luați-l exemplu pe Moise, care era atât de plăcut lui Dumnezeu. Pentru că s-a îndoit o clipă de puterea Lui, lovind de două ori o stâncă pentru a scoate apă din ea, Domnul i-a spus: „Pentru că nu ați avut încredere în Mine, ca să arătați sfințenia mea înaintea fiilor lui Israel, nu veți aduce această adunare în țara pe care le-o dau.”

Dacă Dumnezeu, fraților, pedepsește atât de sever păcate atât de ușoare, ce se va întâmpla cu o distragere a atenției în timpul rugăciunii, cu întoarcerea capului în biserică etc.? Ah! Cât de orbi suntem! Ne pregătim ani și secole de Purgatoriu pentru toate aceste greșeli pe care le considerăm neînsemnate… Cum ne vom schimba limbajul, când vom fi în flăcările în care dreptatea lui Dumnezeu se simte atât de aspru!

Dumnezeu este drept, fraților, în tot ceea ce face. Când ne răsplătește pentru cea mai mică faptă bună, o face dincolo de tot ceea ce ne-am putea dori; un gând bun, o dorință bună, iar această dorință de a face o faptă bună, chiar dacă nu am reuși să o îndeplinim, El nu o va lăsa nerăsplătită. Dar și când vine vorba de dreptate, chiar dacă avem o mică greșeală, vom fi aruncați în Purgatoriu. Acest lucru este adevărat, pentru că vedem în viețile sfinților că mulți au ajuns în Cer, numai după ce au trecut prin flăcările Purgatoriului.

Sfântul Petru Damian povestește că sora sa a rămas câțiva ani în Purgatoriu pentru că a ascultat cu plăcere o melodie nepotrivită.

Se spune că doi călugări și-au promis unul altuia faptul că primul care va muri, va veni să-i spună celuilalt care va supraviețui, în ce stare se află; și, într-adevăr, bunul Dumnezeu i-a permis celui care a murit să i se arate prietenului său. El i-a spus că a rămas cincisprezece zile în Purgatoriu pentru că i-a plăcut prea mult să-și urmeze propria voință. Și când prietenul său l-a felicitat că a stat atât de puțin acolo, el i-a spus:
„Aș fi preferat să fiu jupuit de viu timp de zece mii de ani, pentru că această suferință nu s-ar fi putut compara cu cea pe care am îndurat-o în flăcări.”

Un alt preot îi spuse unui prieten că Bunul Dumnezeu îl condamnase să rămână în Purgatoriu câteva luni pentru că întârziase executarea unui testament destinat să facă fapte bune.

Vai! Fraților, câți dintre cei care mă ascultă nu au și ei această mustrare în conștiința lor, a unei asemenea greșeli? Câți dintre ei au primit, poate de 8-10 ani, de la părinții sau prietenii lor, sarcina de a oferi liturghii, de a da milostenie și nu au făcut nimic? Câți nu sunt oare dintre aceia care, de teamă să nu găsească vreo faptă bună de îndeplinit, nu vor nici măcar să se ostenească să privească testamentul pe care părinții sau prietenii lor l-au făcut în favoarea lor? Vai! Aceste suflete sărmane sunt ținute în flăcări pentru că nu se vrea îndeplinirea ultimelor lor dorințe! Sărmani tați și mame! V-ați sacrificat pentru a vă face fericiți copiii sau moștenitorii, neglijându-vă poate propria mântuire, spre a le spori averea și v-ați bazat pe faptele bune pe care le-ați lăsat în testamentul vostru! Bieți părinți, cât de orbi ați fost pentru că v-ați neglijat pe voi înșivă!

Poate că îmi veți spune: „Părinții noștri au trăit bine, au fost foarte înțelepți.”

Ah! Cât de puțin este nevoie pentru a ajunge în aceste flăcări! Iată ce spune în această privință Albert cel Mare, ale cărui virtuți au strălucit într-un chip atât de extraordinar:

El i-a descoperit într-o zi unuia dintre prietenii săi că Dumnezeu l-a dus în Purgatoriu pentru o simplă clipă de mulțumire de sine, pentru un mic gând de complăcere din pricina științei sale.

Ce este mai uimitor, este faptul că au existat sfinți, chiar canonizați, care au trecut prin Purgatoriu. Sfântul Severin, arhiepiscop de Köln, i-a apărut unui prieten al său la mult timp după moartea sa și i-a spus că a fost în Purgatoriu pentru că a amânat seara rugăciunile pe care trebuia să le facă dimineața. Oh, câți ani de Purgatoriu pot dobândi acei creștini care nu au nicio dificultate în a-și amâna rugăciunile, sub pretextul că au treburi urgente de făcut! Dacă am dori sincer fericirea de a-L avea pe Bunul Dumnezeu, am evita atât micile greșeli, cât și pe cele mari, deoarece separarea de Dumnezeu este o tortură atât de îngrozitoare pentru aceste sărmane suflete!

Părinții Bisericii ne spun că Purgatoriul este un loc aflat în apropierea iadului. Acest lucru este foarte ușor de înțeles, deoarece păcatul venial este apropiat de păcatul mortal. Dar ei cred că nu toate sufletele sunt reținute în acest loc pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeu și că multe suferă chiar în locul în care au săvârșit răul. De fapt, Sfântul papa Grigore, ne oferă o dovadă destul de puternică în acest sens. El povestește că un preot sfânt, infirm, mergea în fiecare zi, la porunca medicului său, să facă băi într-un loc îndepărtat. De fiecare dată, el găsea un necunoscut, care îl ajuta să se descalțe și care, după ce făcea baie, îi oferea un prosop pentru a se șterge. Sfântul preot, mișcat de recunoștință, într-o zi, după ce slujise Sfânta Liturghie, i-a oferit necunoscutului o bucată de pâine binecuvântată.
„— Părinte”, îi răspunse acel om, „îmi oferiți un lucru de care nu mă pot folosi, deși mă vedeți cu un trup. Eu sunt stăpânul acestui loc și îmi fac aici Purgatoriul.”
Apoi a dispărut, zicând:
„— Slujitor al Domnului, ai milă de mine! Oh, cât sufăr! Tu mă poți elibera; te rog, oferă pentru mine Sfântul Sacrificiu al Liturghiei, oferă rugăciunile și suferințele tale, iar Domnul mă va elibera.” Dacă am fi convinși de asta, am putea uita atât de ușor sărmanii noștri părinți, care poate sunt mereu lângă noi? Dacă bunul Dumnezeu le-ar permite să se arate, i-am vedea aruncându-se la picioarele noastre.

„Ah, copiii mei, ar spune aceste suflete sărmane, aveți milă de noi! Vă rog, nu ne abandonați!”

Da, frații mei, seara, când ne-am așeza în pat, i-am vedea pe bieții noștri tați și mame, cerând ajutorul rugăciunilor noastre; i-am vedea prin casele noastre, prin câmpurile noastre. Aceste suflete sărmane ne urmează pretutindeni. Dar, vai! Sunt niște bieți cerșetori în fața unor oameni bogați fără inimă.”
Oricât le-ar expune nevoile și chinurile lor, acești bogați răi nu sunt, din nefericire, deloc mișcați.

„Prieteni”, strigă ele către noi, „un Tatăl nostru și un Bucură-te, Marie! O Sfântă Liturghie!”

Cum am putea fi atât de nerecunoscători încât să refuzăm unui tată, unei mame, o parte atât de mică din bunurile pe care le-au dobândit sau păstrat pentru noi cu atâta trudă? Spuneți-mi: dacă tatăl vostru, mama voastră sau unul dintre copiii voștri ar fi în foc, și v-ar întinde mâinile implorându-vă să-i scăpați, ați avea inima să rămâneți nepăsători și să-i lăsați să ardă sub ochii voștri?
Ei bine, credința ne învață că aceste suflete sărmane suferă ceea ce niciun om de pe pământ nu ar putea înțelege…

Dacă vrem, fraților, să ne asigurăm locul în Paradis, să avem o mare fervoare în a ne ruga pentru sufletele din Purgatoriu. Se poate spune chiar că această devoțiune este un semn aproape sigur al predestinării și un mijloc puternic de mântuire. Sfânta Scriptură ne oferă o comparație admirabilă în povestea lui Ionatan. Saul, tatăl său, le-a interzis tuturor soldaților, sub pedeapsa cu moartea, să mănânce până când nu vor învinge filistenii. Ionatan, care nu auzise această interdicție, fiind epuizat de oboseală, a înmuiat vârful baghetei sale într-un fagure de miere și gustă din el. Saul se consultă cu Domnul, pentru a afla dacă cineva încălcase interdicția. Aflând că fiul său o încălcase, tatăl porunci să fie prins, spunând: „ Domnul să mă pedepsească dacă nu vei muri astăzi”. Ionatan, văzându-se condamnat la moarte de tatăl său pentru că încălcase o interdicție pe care nu o auzise, și-a îndreptat privirea spre popor și, lăsând lacrimile să-i curgă, părea să-i amintească toate serviciile pe care i le făcuse și toată bunătatea pe care i-o arătase. Poporul s-a aruncat imediat la picioarele lui Saul: „Ce! Vrei să-l omori pe Ionatan, cel care tocmai a salvat Israelul! Cel care ne-a eliberat din mâinile dușmanilor noștri! Nu, nu, niciun fir de păr nu-i va cădea din cap, ținem prea mult la el, ne-a făcut prea mult bine ca să-l uităm așa repede. ” Aceasta este imaginea sensibilă a ceea ce se întâmplă în momentul morții. Dacă am avut fericirea de a ne ruga pentru sufletele din Purgatoriu, când vom apărea în fața tribunalului lui Isus Cristos pentru a da socoteală de toate faptele noastre, aceste suflete se vor arunca la picioarele Mântuitorului, spunându-i: „Doamne, ai milă de acest suflet! Ai milă și îndurare față de el! Ai milă, Dumnezeule, de acest suflet atât de iubitor, care ne-a smuls din flăcări și care a satisfăcut dreptatea Ta! Dumnezeule! Dumnezeule! Nu-ți mai aminti, te rugăm, greșelile sale, așa cum el te-a făcut să uiți greșelile noastre!”

O, cât de puternice sunt aceste motive pentru a vă inspira o compasiune tandră față de aceste suflete sărmane și suferinde! Din păcate, ele sunt uitate atât de repede. Se spune pe bună dreptate că amintirea morților dispare odată cu sunetul clopotelor.

Suferiți, suflete sărace, plângeți în acest foc aprins de dreptatea lui Dumnezeu, dar în zadar; nimeni nu vă ascultă, nimeni nu vă alină! … Iată, fraților, răsplata pentru atâta bunătate și caritate pe care ne-au arătat-o în timpul vieții lor. Nu, să nu fim printre acești oameni nerecunoscători; deoarece, lucrând pentru eliberarea lor, vom lucra pentru mântuirea noastră.

Spun mai întâi prin rugăciune. Când ne rugăm pentru sufletele din Purgatoriu, le oferim tot ceea ce bunul Dumnezeu ne-ar acorda dacă ne-am ruga pentru noi înșine; dar, din păcate, rugăciunile noastre nu sunt foarte însemnate, deoarece este tot un păcătos care se roagă pentru un alt vinovat! Dumnezeule, cât de mare trebuie să fie caritatea ta! În fiecare dimineață, putem oferi toate faptele noastre din ziua respectivă, toate celelalte rugăciuni ale noastre pentru alinarea acestor suflete sărace și suferinde. Este adevărat că toate acestea sunt foarte puțin, dar iată: noi facem pentru ele ceea ce am face pentru o persoană care ar avea mâinile legate și ar purta o povară grea, căreia i-am ușura-o din când în când; încetul cu încetul, ea s-ar elibera de întreaga povară. La fel se întâmplă și cu bietele suflete din Purgatoriu, când facem ceva pentru ele; odată, le scurtăm pedeapsa cu o oră, altă dată, cu un sfert de oră, astfel încât, în fiecare zi, le apropiem de Cer.
Spunem apoi că le putem elibera prin indulgențe, care le conduc cu pași mari spre Cer. Binele pe care îl oferim lor este de o valoare infinită; pentru că le aplicăm meritele Sângelui adorabil al lui Isus Cristos, virtuțile Sfintei Fecioare și ale sfinților care au făcut mai multe penitențe decât meritau păcatele lor. Vai! Dacă am vrea, am goli repede Purgatoriul, aplicând toate indulgențele pe care le putem câștiga pentru aceste suflete suferinde! Vedeți, fraților, se pot câștiga numeroase indulgențe plenare parcurgând calea crucii. Se poate face în mai multe moduri… O, cât de vinovați sunteți că ați lăsat să ardă părinții voștri, când ați fi putut atât de bine și de ușor să-i eliberați!

Al treilea și cel mai puternic mijloc de a grăbi fericirea acestor suflete este Sfânta Liturghie, pentru că în cadrul acesteia nu mai este un păcătos care se roagă pentru un alt păcătos, ci un Dumnezeu egal cu Tatăl său, care nu-i va refuza niciodată nimic. Isus Cristos ne asigură acest lucru în Evanghelie când spune: „Tată, îți mulțumesc că mă asculți întotdeauna!”

Pentru a vă convinge și mai bine, vă voi cita un exemplu dintre cele mai emoționante, care vă va arăta cât de mare este puterea Sfintei Liturghii.

În istoria Bisericii se povestește că, la scurt timp după moartea împăratului Carol, un sfânt din dioceza de Reims, numit Bernold, s-a îmbolnăvit și, după ce a primit ultimele sacramente, a rămas aproape o zi fără să vorbească, și abia se mai putea observa că mai era în viață. În cele din urmă, a deschis ochii și le-a poruncit celor care îl îngrijeau să-l cheme cât mai repede pe duhovnicul său. Preotul a alergat și l-a găsit pe bolnav plângând, care i-a spus: „Am fost răpit și dus în cealaltă lume; m-am aflat într-un loc unde l-am văzut pe episcopul Pardulus de Laon, îmbrăcat în zdrențe murdare și negre, suferind cumplit în flăcări. Mi s-a adresat astfel:
«- Deoarece ai fericirea de a te întoarce pe pământ, te rog să mă ajuți și să-mi aduci alinare; poți chiar să mă eliberezi și să-mi dăruiești marea fericire de a-L vedea pe bunul Dumnezeu.»
– Dar, i-am răspuns, cum aș putea să-ți ofer această fericire?
«– Du-te la cei cărora le-am făcut bine în timpul vieții mele, spune-le să se roage pentru mine și bunul Dumnezeu va avea milă de mine.»

După ce am făcut ceea ce mi-a poruncit, l-am văzut din nou — strălucitor ca soarele; nu mai părea să sufere, iar în bucuria lui mi-a mulțumit, zicând:
«- Privește cât bine și câtă fericire mi-au adus rugăciunile și Sfânta Liturghie.»

Puțin mai departe, l-am văzut pe regele Carol, care mi-a spus: „Prietene, cât de mult sufăr! Du-te la episcopul Hincmar, spune-i că sufăr pentru că nu i-am urmat sfaturile, dar că mă bazez pe el să mă ajute, pentru a ieși din acest loc al suferințelor; recomandă-le tuturor celor cărora le-am făcut bine în timpul vieții mele să se roage pentru mine, să ofere sfântul sacrificiu al Liturghiei și voi fi eliberat.”
M-am dus să-l găsesc pe episcop, care se pregătea să oficieze Liturghia și care, împreună cu tot poporul său, a început să se roage în acest sens. Apoi l-am revăzut pe rege îmbrăcat în hainele sale regale și strălucind de glorie: „Privește, mi-a spus, ce glorie mi-ai procurat, acum sunt fericit pentru totdeauna.” În acel moment, am simțit mirosul unui parfum rafinat, care venea din lăcașul celor binecuvântați. M-am apropiat, spune părintele Bernold, și am văzut frumuseți și delicii pe care limbajul uman nu le poate exprima.”

Acest lucru ne dovedește cât de puternice sunt rugăciunile și faptele noastre bune, și mai ales Sfânta Liturghie, pentru a le smulge pe aceste suflete sărmane din suferințele lor. Dar iată un alt exemplu, pe care îl găsim tot în istoria Bisericii și care este și mai impresionant:

Un sfânt preot, aflând de moartea prietenului său pe care îl iubea cu o iubire sfântă în bunul Dumnezeu, nu a găsit niciun mijloc mai eficient pentru eliberarea lui decât să se ducă repede și să ofere sfântul sacrificiu al Liturghiei. A început cu toată fervoarea posibilă și cu cea mai vie durere. După ce a consacrat Trupul adorabil al lui Isus Cristos, l-a luat în mâini și, ridicând mâinile și ochii spre Cer, a spus: „Părinte veșnic, eu îți ofer trupul și sufletul Fiului tău preaiubit. O, Tată veșnic! Dă-mi înapoi sufletul prietenului meu, care suferă în flăcările Purgatoriului! Da, Dumnezeule, eu sunt liber să ți-l ofer sau nu pe Fiul tău, iar tu poți să-mi acorzi ceea ce îți cer! Dumnezeule, să facem un schimb: eliberează-mi prietenul și eu ți-l voi da pe Fiul tău; ceea ce îți ofer este infinit mai bun decât ceea ce îți cer.”

Această rugăciune a fost făcută cu o credință atât de vie, încât în același moment preotul a văzut sufletul prietenului său ieșind din Purgatoriu și urcând la Cer.

Se mai povestește că un alt preot, care celebra Sfânta Liturghie pentru un suflet din Purgatoriu, l-a văzut ieșind de acolo sub forma unui porumbel, urcând apoi la Cer.

Sfânta Perpetua recomandă cu tărie să ne rugăm pentru sufletele din Purgatoriu. Într-o viziune, Dumnezeu i l-a arătat pe fratele său arzând în flăcări, care murise la vârsta de doar șapte ani, după ce suferise aproape toată viața de un cancer care îl făcea să țipe zi și noapte. Ea a făcut multe rugăciuni și penitențe pentru eliberarea lui, așa că l-a văzut urcând la Cer, strălucind ca un înger. O, cât de fericiți sunt, fraților, cei care au astfel de prieteni!

Pe măsură ce aceste suflete sărmane se apropie de Cer, par să sufere și mai mult. Ele fac ca Absalom: după ce a stat o vreme în exil, se întoarce în țara sa, dar fără să aibă permisiunea de a-și vedea tatăl care îl iubea tandru. Când i s-a spus că va rămâne lângă tatăl său, dar că nu-l va vedea, el a spus: „Spuneți-i că prefer să mor decât să rămân aici fără să am fericirea de a-l vedea.” La fel, aceste suflete sărace, văzându-se aproape de ieșirea din exil, iubirea lor pentru Dumnezeu, dorința de a-L poseda devin atât de arzătoare, încât par să nu mai poată rezista. „Doamne!”, strigă ele, „privește-ne cu ochii milostivirii Tale, iată-ne la sfârșitul suferințelor noastre. „O, ce fericiți sunteți voi”, ne strigă ele din flăcările care le ard, „voi care încă puteți evita aceste chinuri!”. Mi se pare că încă aud aceste suflete sărmane, care nu mai au nici părinți și nici prieteni: „Ah! Dacă mai aveți încă puțină milă, aveți milă de noi, care de atâția ani suntem abandonați în aceste flăcări aprinse de dreptatea lui Dumnezeu! O, dacă ați putea înțelege măreția suferințelor noastre, nu ne-ați abandona așa cum o faceți! Domnul nostru! Nu va avea nimeni milă de noi?”
Este cert, fraților, că aceste suflete sărmane nu pot face nimic pentru ele însele, dar pot face multe pentru noi. Acest lucru este atât de adevărat încât se poate afirma că aproape nimeni nu a apelat la sufletele din Purgatoriu fără a obține harul cerut. Nu este greu de înțeles: dacă sfinții care sunt în Cer și nu au nevoie de noi se interesează de mântuirea noastră, cu cât mai mult sufletele din Purgatoriu, pentru că ele sunt cele care primesc binefacerile noastre spirituale proporțional cu sfințenia noastră. „Nu refuza acest har, Doamne”, spun ele, „acestor creștini care își dedică toate eforturile pentru a ne scoate din flăcări! ”

Ar putea o mamă să refuze să ceară bunului Dumnezeu o favoare pentru copiii pe care i-a iubit și care se roagă pentru eliberarea ei? Un păstor, care, în timpul vieții sale, nu a fost decât plin decât zel pentru mântuirea enoriașilor săi, ar putea să nu ceară pentru ei, chiar și în Purgatoriu, harurile de care au nevoie pentru a se mântui? Da, fraților, de fiecare dată când avem vreo favoare de cerut, să ne adresăm cu încredere acestor suflete sfinte și să fim siguri că o vom obține.

Ce fericire pentru noi să avem, în devotamentul față de sufletele din Purgatoriu, un mijloc atât de eficient pentru a ne asigura Cerul!

Vrem să cerem de la Bunul Dumnezeu căința pentru păcatele noastre? Să ne adresăm acestor suflete care, de atâția ani, plâng în flăcări pentru păcatele pe care le-au comis.

Vrem să cerem de la Bunul Dumnezeu darul perseverenței? Să-l cerem prin intermediul acestor suflete, care simt întreaga valoare a acestui dar, pentru că numai cei care perseverează Îl vor vedea pe Bunul Dumnezeu.

În bolile noastre, în necazurile noastre, să ne îndreptăm rugăciunile către sufletele din Purgatoriu; ele vor aduce roade.
Ce putem concluziona din toate acestea, fraților? Iată.

Este cert că sunt foarte puțini aleși care nu au trecut prin flăcările Purgatoriului și că pedeapsa pe care o îndură acolo este dincolo de ceea ce noi vom putea înțelege vreodată. Este, de asemenea, cert că avem în mâinile noastre tot ce este necesar pentru a alina sufletele din Purgatoriu, adică rugăciunile noastre, penitențele noastre, milosteniile noastre și, mai ales, Sfânta Liturghie; și, în sfârșit, suntem siguri că aceste suflete, fiind pline de caritate, ne vor obține de o mie de ori mai mult decât le vom da noi.

Dacă într-o zi vom ajunge în Purgatoriu, aceste suflete nu vor ezita să ceară bunului Dumnezeu aceleași haruri pe care noi le-am obținut pentru ele; pentru că ele au simțit cât de mult se suferă în acest loc și cât de crudă este despărțirea de Dumnezeu. Să dedicăm câteva clipe, în această octavă din noiembrie, unei fapte atât de binevenite. Câți vor ajunge în Cer prin Sfânta Liturghie și rugăciunile noastre! Fiecare dintre noi să se gândească la proprii părinți și la toate sufletele sărmane abandonate de mulți ani. Da, fraților, să oferim toate faptele noastre pentru a le ușura suferința. Astfel, vom fi pe placul lui Dumnezeu, care dorește atât de mult să le elibereze și le vom procura fericirea de a se bucura de Dumnezeu însuși. Aceasta este ceea ce vă doresc.