PENITENS
Penitens, un om care era în agonie la vârsta de 35 de ani, care ”nu a a ucis, nu a furat, nu a comis adulter” în viața lui și totuși a avut cele mai crunte remușcări pe patul de moarte pentru neglijența lui de a nu se fi străduit mai mult să urmeze calea sfințeniei în viață. Ar fi dat orice pentru încă un an de viață care să-l fi umplut de fapte bune și de evlavie mărită în slujirea lui Dumnezeu.
Mă gândeam la mine însumi, oare câte suflete există în lume care se află în aceeași condiție ca și mine la ora actuală, surprinși cu o citație de la lumea cealaltă; unii luați de la magazinele sau de la fermele lor, alții de la sporturile și plăcerile lor, aceștia de la procese, aceia de la jocuri de noroc, unii de pe drum, alții din căminele lor, toți ocupați, la o oră la care nu s-au gândit la nimic altceva; speriați de apropierea morții, zăpăciți de vanitatea lucrărilor lor, de planuri, proiecte, supefiați de nebunia vieții din trecut și neștiind în ce direcție să-și întoarcă gândurile pentru a găsi vreo mângâiere. Conștiințele lor li se afișează în fața fețelor lor, aducându-le aminte de toate păcatele lor, tulburându-i cu cele mai adânci convingeri despre nebunia lor, întâmpinându-i cu privirea judecătorului aspru, cu viermele care nu moare niciodată, cu focul care niciodată nu se stinge, cu porțile iadului, cu puterile întunericului și cu durerile amare ale morții veșnice.
O, prietenilor mei! binecuvântați-l pe Dumnezeu că nu faceți parte din numărul lor, că aveți timp și putere să vă angajați în lucrări de milostivire, care vă vor aduce pace în cele din urmă. Și rețineți că nu este altceva decât ori o viață de mare milostivire ori o moarte de o mare stupiditate, care pot să vă ferească de aceste presimțiri urâte.
Dacă acum aș avea o mie de lumi, aș renunța la toate pentru încă un an, în care i-aș prezenta lui Dumnezeu atâta devoțiune și fapte bune, câte nici nu am gândit înainte vreodată.
Tu, poate consideri că eu am trăit liber de scandal și depravare și în comuniunea Bisericii, te miri că mă vezi umplut de atâta remușcare și auto-condamnare la apropierea morții.
Însă, cât de puțin lucru este să fi trăit liber de omor, de tâlhărie și de adulter, ceea ce este tot ce pot spune despre mine însumi.
Tu știi că nu am fost văzut beat dar totodată ești martor și ai fost tovarăș frecvent al lipsei mele de cumpătare, al senzualității și marii mele permisivități. Și dacă eu mă duc acum la judecată unde nimic altceva nu va fi răsplătit decât faptele bune, voi fi desigur îngrijorat, că deși nu sunt bețiv, totuși nu am vreo sobrietate creștinească care să mă apere.
E adevărat, am trăit în comuniunea Bisericii, și am frecventat deseori slujbele ei și liturghiile duminicale, atunci când nu mi-e era prea lene sau n-am fost împiedicat de afacerile sau de plăcerile mele. Însă, atunci, conformarea mea cu rugăciunea publică a fost mai degrabă un curs de lucruri, decât vreo intenție reală de a face ceea ce presupune slujirea Bisericii: dacă nu era așa, eram mai des la Biserică, mai evlavios și mai temător s-o neglijez vreodată.
Dar ceea ce mă surprinde înaintea tuturor minunilor este aceasta, că niciodată n-am avut de fapt o intenție generală de a trăi după cucernicia evangheliei. Asta niciodată nu mi-a intrat în minte sau în inimă. Niciodată în viața mea n-am evaluat faptul dacă trăiam după îndrumarea legilor religiei sau dacă modul meu de viață era conform cerinței de a-mi procura îndurarea lui Dumnezeu în momentul acesta.
Și se poate considera oare că am respectat termenii de mântuire ai evangheliei, neavând nici un fel de intenție, nici vreo manieră serioasă și deliberată, nici pentru a-i cunoaște, nici pentru a-i păstra?
Se poate presupune că l-am mulțumit pe Dumnezeu cu viața pe care El o cere din moment ce am trăit fără să mă gândesc ce anume îmi cere El, sau cât am îndeplinit? Cât de ușoară ar fi mântuirea dacă, cazând în mâinile mele neatente, niciodată n-am luat-o mai în serios decât orice câștig în numerar pe care l-am făcut?
În afacerea vieții am fost prudent și am reflectat. Am făcut totul după reguli și metode. Mă bucuram să vorbesc cu oameni cu experiență și judecată, pentru a afla motivele pentru care unii eșuează și alții reușesc în diferitele afaceri. N-am făcut nici un pas în comerț fără grijă și prudență, calculând orice avantaj sau pericol care apărea. Întotdeauna eram cu privirea ațintită pe scopul principal al afacerii și studiasem toate căile și mijloacele ale unui câștigător în toate câte le-am întreprins.
Dar din ce motiv nu am adus toate acestea în domeniul religiei? De ce, eu, care am vorbit atât de des despre necesitatea regulilor și a metodelor, a stăruinței într-o afacere lumească, nu m-am gândit nici măcar odată la vreo regulă sau metodă sau la vreun management care să mă ducă la un progres în viața de evlavie?
Crezi că mai există ceva care să stupefieze și să zăpăcească mai mult un om decât asta? Ce durere crezi că simte un om atunci când conștiința lui așează toate nebunille acestea în socoteala lui când îi arată ce regulat, exact și înțelept a putut fi în chestiuni minore, care au trecut precum un vis, și ce stupid și absurd a trăit, fără nici o reflecție, fără nici o regulă în chestiuni ce țin de veșnicie și nici o inimă nu le poate înțelege suficient?
Dacă aș fi avut de plâns doar slăbiciunile și imperfecțiunile mele la ora aceasta, stăteam culcat aici umil încrezându-ma în îndurarea lui Dumnezeu. Dar, vai! Cum pot numi o sfidare generală și o neglijență tristă a oricărei îmbunătățiri religioase, o frivolitate a imperfecțiunii atunci când îmi stătea la îndemână să fiu exact, grijuliu și diligent pe calea evlaviei la fel ca în afacerea mea comercială?
Aș fi putut să solicit atâtea ajutoare, aș fi putut practica atâtea reguli și aș fi putut să mă gândesc la atâtea metode sigure de trăire sfântă, precum m-am străduit în magazinul meu, dar eu însumi am vrut și am dorit asta.
Oh, prietenii mei! o viață lipsită de grijă și neatentă față de datoriile religioase este într-o asemenea măsură lipsită de scuză, atât de nevrednică de îndurarea lui Dumnezeu, o rușine atât de mare față de simțirea și rațiunea minților noastre, încât cu greu mi-aș putea imagina o pedeapsă mai mare decât cea pentru un om să fie aruncat în starea mea, pentru a reflecta asupra ei.
Penitens a continuat aici dar gura lui a fost oprită de o convulsie, care nu l-a mai lăsat să continue cu vorba. A stat convulsionat pentru vreo 12 ore și apoi și-a dat sufletul.
Sursa: întâmplare povestită de William Law in ”A Serious Call to a Devout Life”
