RUGĂCIUNE MEDITATIVĂ PENTRU 
TREZIREA DURERII PENTRU PĂCATE
reflectând la ingratitudinea şi abuzul de binefacerile dumnezeieşti (Luis de Granada 1566)

Unde voi găsi apă ochilor mei ca să-i fac izvor de lacrimi, să-mi plâng păcatele şi dispreţul pe care l-am arătat Creatorului meu zi şi noapte? Multe lucruri au Doamne putere să străpungă inimile oamenilor şi să-i aducă la cunoaşterea păcatului lor, dar nici unul nu e mai puternic decât reflectarea la măreţia Bunătăţii Tale şi la multitudinea binefacerilor Tale, mai ales la cele dăruite chiar păcătoşilor. De aceea, unul dintre aceştia fiind mizerabilul meu suflet, îmi voi aminti acum Doamne binefacerile Tale şi păcate mele, ca să pot vedea cine eşti Tu şi cine sunt Eu, Cine ai fost Tu pentru mine, şi cine am fost eu pentru Tine.

A fost o vreme, Doamne, cînd nu eram! Mi-ai dat fiinţă, m-ai ridicat din pulberea pământului şi m-ai făcut după după chipul şi asemănarea Ta. Încă din pântecele maicii mele Tu eşti Dumnezeul meu, căci de la începutul existenţei mele şi până astăzi Tu ai fost Tatăl meu, Creatorul meu, Făcătorul meu, Apărătorul meu şi tot Binele meu. Acolo mi-ai format trupul cu toate mădularele şi simţurile lui şi sufletul cu toate facultăţile şi potenţele lui şi până în ziua de azi m-ai menţinut în existenţă viaţa prin binefacerile şi darurile purtării Tale de grijă.

 Toate acestea erau puţin lucru pentru măreţia Ta, deşi pentru mine e mult, chiar totul! Dar pentru că pe Tine nu Te-au costat nimic aceste daruri, ai dorit să-mi dai ceva care să Te coste foarte mult, ca să mă constrângi cumva să Te iubesc. Ai coborât din cer pe pământ ca să mă cauţi pe toate căile pe care mă pierdusem. Mi-ai înnobilat natura cu Umanitatea Ta, m-ai graţiat prin arestarea Ta, m-ai scos de sub puterea diavolului dându-te pe mîna păcătoşilor, mi-ai distrus păcatul luând Tu chip de păcătos. Prin aceste haruri ai dorit să mă obligi să mă îndrăgostesc de Tine, contemplând binefacerile tale să mă aprind de dragoste! Ai vrut să-mi întăreşti speranţa cu meritele [dobândite] de Tine spre folosul meu, ai vrut să mă determini să urăsc păcatul arătându-mi ce a-i făcut Tu împotriva lui. Ai aruncat flăcări aprinse peste cărbunii morţi ai inimii mele pentru ca prin această mare mulţime de binefaceri să-l iubesc, în sfârşit, pe Cel care a făcut atât de multe pentru mine şi care mi-a arătat atât de multă iubire.

 Iată-mă Doamne, aşadar răscumpărat de Tine. Dar la ce mi-ar fi fost de folos să fiu doar răscumpărat fără să fi fost botezat. Şi chiar dacă o mare mulţime de necredincioşi se găsesc în întreaga lume, Tu ai dorit ca eu să fac parte din numărul credincioşilor, a acelora peste care a căzut fericita soartă de a fi copiii Tăi,  renăscuţi prin apa Sfântului Botez. Căci ieşind din apa sfântă m-ai primit ca să fiu numai al Tău. Atunci s-a celebrat minunea prin care Tu Te-ai făcut Dumnezeul meu iar eu slujitorul Tău, Tu Tatăl meu şi eu fiul Tău. De atunci Tu mă îngrijeşti ca un Tată, iar eu sunt dator să Te slujesc ca un fiu.

Ce aş mai ptea spune despre celelalte Sacramente pe care le-ai instituit spre vindecarea mea şi prin care, din sângele rănilor Tale, ai făcut medicamente pentru tămăduirea rănile mele.

 Dar deşi în atâtea feluri mi-ai venit în ajutor, răutatea mea a fost atât de mare încât degrabă am pierdut acel prim har al nevinovăţiei. Milostivirea Ta fu însă şi mai mare: m-ai suferit până acum! Oh, nădejdea şi vindecarea mea, –  cum aş putea să-mi amintesc fără lacrimi de nenumăratele ocazii când mă putea răpi moartea în zilele pe care atât de rău le-am risipit şi nu m-a răpit! Câte mii de suflete din nefericire, ard acum în iad pentru păcate mai mici decât cele săvârşite de mine în acea vreme, şi eu nu ard! Ce aş pătimi eu acum dacă m-ai fi luat atunci aşa cum i-ai luat pe ei! Ce judecată dură m-ar fi aşteptat dacă m-ar fi surprins moartea cu lucrul furat în mâini, dacă m-ar fi prins paznicul dreptăţii în flagrant delict! Cine a legat mâinile dreptăţii Tale în ceasul acela? Cine Te-a rugat în favoarea mea când eu dormeam? Cine a oprit pedeapsa urgiei Tale în timpul în care eu o provocam prin răutăţile mele? Ce ai văzut la mine de Te-ai hotărât să fiu tratat mai bine decât cei pe care i-a furat moartea în mijlocul flăcărilor şi pericolelor tinereţii? Păcatele mele strigau împotriva mea, dar Tu Te-ai făcut surd la strigătele lor! Răutatea mea mă făcea său fiu zi de zi tot mai rebel faţă de Tine, iar Tu lungeai în fiecare zi timpul acordat milostivirii Tale faţă de mine. Eu păcătuiam, Tu mă aşteptai; eu fugeam de Tine, Tu mă căutai; eu oboseam insultându-Te şi Tu nu oboseai aşteptând cu încredere întoarcerea mea. Ca şi cum păcatele mele ar fi fost servicii şi nu insulte, chiar în toiul săvârşirii lor primeam de la Tine inspiraţii bune şi îndurate piedici la păcat, care îmi opreau şi condamnau prostia. De câte ori m-ai chemat şi mi-ai şoptit în suflet, zicând: tu ai desfrânat cu câţi amanţi ai voit, dar întoarce-te la Mine şi te voi primi! De câte ori cu aceste cuvinte şi cu altele pline de iubire m-ai chemat, de câte ori cu temeri şi amenţări m-ai întâmpinat, amintindu-mi de pericolul morţii şi de rigurozitatea Dreptăţii Tale! Câte feluri de predicatori şi de preoţi confesori mi-ai trimis pentru ca prin cuvintele şi sfaturile lor să mă înştiinţezi şi să mă trezeşti! De câte ori, nu prin cuvinte ci prin fapte mă urmăreai, mă copleşeai cu binefaceri sau mă pedepseai, urmărindu-mă pe toate căile mele ca să nu pot fugi de Tine!

 Ce ţi-aş putea da eu în schimb, Doamne, pentru toate aceste binefaceri? Pentru că m-ai creat îţi datorez tot ceea ce sunt, căci Tu ai făcut totul. Pentru că m-ai menţinut  în existenţă, îţi datorez tot ce sunt şi ce trăiesc, căci Tu Te-ai îngijit de toate. Mi te-ai dat chiar pe Tine Însuţi! Ce Ţi-aş putea da pe măsură? Chiar de-ar fi ale mele vieţile tuturor îngerilor şi ale tuturor oamenilor şi ţi le-aş oferi pe toate ca jertfă, ce valoare ar avea acest sacrificiu în comparaţie cu o singură picătură de sânge vărsat de Tine pentru mine?

 Cine va da acum lacrimi ochilor mei ca să-mi pot plânge urâta recompensă pe care am dat-o tutror acestor binefaceri? Ajută-mă Doamne, în acest ceas şi dă-mi har ca să-mi ştiu mărturisi nedreptăţile săvârşite chiar împotriva mea. Eu sunt nefericitul care – deşi nu par a fi, – sunt totuşi făptura Ta, făcută după chipul şi asemănarea Ta. Recunoaşte Doamne acest chip în mine, căci e chipul Tău. Lasă deoparte ce am adăugat eu şi vei găsi ceea ce ai făcut Tu cu mâna Ta paternă. Eu din toate puterile te-am insultat; te-am insultat cu însăşi opera mâinilor Tale. Picioarele mele au alergat pe calea răutăţii, mâinile mele s-au întins cu avariţie spre toate, ochii mei s-au întinat cu toată deşertăciunea, urechile mele au fost mereu atente la minciună. Mintea, cea mai nobilă parte a sufletului meu, căreia i-ai dat ochi ca să Te vadă, s-a întors dinspre frumuseţea Ta spre floarea acestei vieţi mizerabile. Şi cea care trebuia să scruteze totdeauna poruncile Tale, cerceta ziua şi noaptea cum numai cum să le încalce după placul inimii. Dacă mintea mea a ajuns în acest hal, cum a ajuns voinţa? I-ai oferit, Dumnezeule, toate plăcerile Cerului, iar ea a dat Cerul pentru pământ şi şi-a deschis braţele iubirii spre făpturi, deşi Tu consacrase-şi această îmbrăţişare pentru Tine. Aceasta este Doamne, răsplata pentru binefacerile Tale, acesta este rodul adus de simţurile pe care le-ai creat. Ce răspuns îţi voi da când vei intra la judecată cu mine şi mă vei întreba: Eu te-am plantat vie aleasă, cum de te-ai pervertit şi ai ajuns aşa cum eşti?

Şi dacă ştiu ce o să răspund la această primă întrebare, ce voi răspunde la a doua, când voi fi întrebat despre binefacerea menţinerii în existenţă? L-ai menţinut Doamne cu providenţa Ta pe acela care înţelegea să-ţi încalce Legea, să-i persecute pe slujitorii Tăi, să scandalizeze Biserica şi să întărească împărăţia păcatului împotriva Ta. Ai pus în mişcare limba care Te blasfemia, ai controlat membrele care te insultau şi ai dat de mâncare pe cheltuiala ta celui care îi slujea pe duşmanii tăi.

Astfel, n-am fost numai nerecunoscător faţă de binefacerile Tale ci am transformat chiar binefacerile în arme împotriva Ta. Ai destinat toate făpturile slujirii mele, dar eu m-am îndrăgostit de ele, – cu toate am preacurvit, căci de multe ori prin ele te-am insultat. Am iubit mai mult darurile decât pe Dătător, şi ceea ce trebuia să-mi fie ocazie de a-ţi cunoaşte Frumuseţea, m-a orbit; căci privindu-le, n-am mai ridicat ochii de la ele să văd cât de mult depăşeşte Frumuseţea Făcătorului frumuseţea făpturii. Pe toate mi le-ai dat ca să mă dau Ţie; dar am profitat de toate şi niciodată nu Ţi-am adus nici preamărire nici tributul pe care ţi-l datoram. Ele ţi-au fost ascultătoare şi m-au slujit întocmai cum le-ai poruncit; dar eu am înţeles să insult mereu pe Acela datorită căruia mă slujea întreaga lume. Tu-mi dădeai sănătatea dar diavolul îşi lua roada ei! Tu-mi dădeai puterile şi eu le foloseam în slujba duşmanului Tău. Ce aş mai putea spune? Cum de nu-mi erau de ajuns nenumăratele necazuri şi mizerii pe care le vedeam la alţii, ca să înţeleg că toate acele rele ale altora erau de fapt pentru mine tot atâtea binefaceri, întru cât de toate m-ai ferit? Numai Ţie îţi este permis să nu mulţumeşti pentru binefacerea ce ţi se face. Făpturile însă sunt datoare toate cu recunoştinţă pentru binefacerea primită? Dacă agresivitatea leilor şi a şerpilor se domoleşte cu binefaceri, cum de n-au fost suficiente darurile Tale ca să mă opresc eu!

Faptul că m-ai suferit pe mine aşa cum sunt era suficient Doamne ca să pricep Cine eşti Tu! Nu mai era nevoie de alte mărturii ale bunătăţii Tale. Iar dacă socoteala pe care mi-o vei cere pentru aceste lucruri care Te-a costat aşa de puţin va fi atât de riguroasă, cu cât mai rigoroasă va fi cea pe care mi-o vei cere de pe urma lucrurilor care Te-au costat Sângele Tău? Cum am pervertit toate sfaturile Tale? Cum, – pe cât ţinea de mine – am făcut inutilă întreaga taină a Întrupării? Te-ai făcut om ca să mă faci Dumnezeu, şi eu, prietenul josniciei mele, m-am făcut animal şi copil al lui Satana. Te-ai coborât pe pământ ca să mă duci în Cer, dar eu arătându-mă nevrednic de o astfel de chemare, nici n-o meritam şi nici n-am cunoscut-o ci am preferat să rămân scufundat în mâlul josniciilor mele. M-ai eliberat, dar m-am întors în temniţa mea! M-ai înviat şi m-am întors să îmbrăţişez moartea! M-ai încorporat în Tine şi m-am întors din nou să mă alătur diavolului! Nu mi–au fost suficiente aceste binefaceri ca să Te cunosc, nici mărturiile iubirii Tale ca să Te iubesc, nici meritele [câştigate de Tine pentru mine] ca să mă încred în Tine, nici dreptatea riguroasă pe care Ţi-ai aplicat-o Ţie în locul meu ca să mă tem de Dreptatea Ta cea de pe urmă. Tu Te-ai smerit până în praful pământului dar eu am rămas înălţat în mândria mea. Tu ai fost gol pe cruce dar avariţiei mele nu-i e de ajuns nici lumea întreagă. Tu ai primit lovituri Dumnezeu fiind, dar de mine nimeni nu se poate atinge, nici măcar de colţul hainei [fără să mă simt rănit], deşi sunt doar un josnic vierme [comparat cu Tine].

Ce aş mai putea spune Doamne, în continuare, văzând cât de mare a fost milostivirea şi iubirea Ta cu mine: că ai decis să mori ca să-mi ucizi păcatul! Dar eu abuzând de această bunătate şi iubire am îndrăznit să păcătuiesc împotriva Ta? Ce blasfemie mai mare decât aceasta poate exista? Am profitat de bunătatea Ta ca să perseverez în răutatea mea; am transformat în motiv de păcat chiar mijlocul găsit de Tine pentru a-mi ucide păcatul. Ţi-am pervertit sfaturile şi am transformat în invenţii ale răutăţii mele invenţiile milostivirii Tale. Ştiindu-Te aşa de bun, am considerat că puteam continua să Te dispreţuiesc în siguranţă. Ştiind-te binefăcător am dedus că puteam să Te insult cât pot de mult [fără a fi pedepsit]. Astfel că însuşi medicamentul destinat de Tine împotriva păcatului l-am făcut stimul pentru a păcătui, iar spada pe care mi-ai dat-o ca să declar război păcatului, i-am pus-o lui în mâini ca să-mi curme viaţa. Tu ai ales moartea ca a fi stăpân peste cei vii şi peste cei morţi, ca  – după cuvântul Apostolului, cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine, ci pentru Tine, Cel care ai murit pentru ei; dar eu, ca un fiu al Izabelei, am ales moartea Ta înseşi ca mijloc de a Te deposeda de mine, de proprietatea Ta, îndepărtându-mă de slujirea Ta şi făcându-mă sclavul duşmanului. Ce merită oare cel ce a făcut aceasta? Câinii au mâncat carnea Izabelei pentru păcatul ei; cum de eu mai sunt întreg când am făcut acelaşi lucru? Şi dacă Apostolul dezvăluia răutatea inimii umane arătând cum a profitat de Legea înseşi pentru a călca Legea, cu cât mai mare poate fi răutatea aceluia care a profitat de har ca să înfrunte harul însuşi?

Oh îndelung-răbdătorule Doamne care suferi lovituri de la păcătoşi! Care îi suferi pe păcătoşii înşişi! Cât va mai dura această răbdare? Văd că spui prin Profetul Tău: Am tăcut, Am păstrat mereu tăcerea şi am suferit mult, dar acum voi vorbi cum vorbeşte femeia în durerile naşterii! Văd că pământul care  nu aduce roadă după ce e udat de ploaie este părăsit şi blestemat. Văd că via care după ce este lucrată şi cultivată dă în loc de struguri mărăcini, este la porunca Ta distrusă şi abandonată. Oh ramură nebună şi fără de roadă,  cum de nu-ţi e frică de vocea acestui atât de înţelept lucrător care taie din vie ramura neroditoare şi o aruncă în foc? Unde e mintea celui care nu-i e teamă de aceaste judecăţi? Cât de surd poate fi cel care nu aude aceste chemări; cât de adânc doarme cel care nu se trezeşte la tunetul acestor mari ameninţări! Mă mulţumeam pe atunci cu această locuinţă pământească atât de nevrednică de sufletul meu iar plăcerile mele erau printre spinii lumii acesteia. Mă ardea focul patimilor mele, mă împungeau spinii poftelor mele, mă sfârteca stresul grijilor mele, mă rodea viermele conştiinţei şi eu eram încredinţat că toate acestea sunt “libertate” şi “odihnă” şi toate aceste răutăţi le numeam “pace”. Dar mă amăgeam în cunoaşterea de sine pe măsura revoltei mele şi a împietririi cu care înţelegeam să Te slujesc!

 Ce-ar trebui să fac acum, Doamne, ce să fac? Îmi dau seama cu adevărat că nu merit să mă înfăţişez dinaintea Ta, nici să-mi ridic ochii ca să Te privesc! Dar unde să plec? Unde să mă ascund de Tine? Oare nu eşti Tu din fericire Tatăl meu, Tatăl milostivirilor fără de număr şi nemăsurate? Şi chiar dacă eu am încetat să-ţi mai fiu copil, Tu nu a-i încetat să-mi fi până acum Tată; chiar dacă eu am făcut totul pentru a mă osândi, Tu nu Ţi-ai pierdut bunăvoinţa de a mă salva.

De aceea, ce altceva aş putea face decât să mă arunc la picioarele Tale şi să-Ţi cer îndurare? La cine altcineva aş putea apela? Cine m-ar putea ajuta în afară de Tine? Oare nu eşti Tu Creatorul meu, Făcător şi Stăpânul meu, Răscumpărătorul şi Eliberatorul meu,  Regele şi Păstorul meu, Preotul meu şi Jertfa mea? La cine să măd duc, la cine să alerg dacă în afară de Tine? Dacă Tu mă vei alunga, cine mă va primi? Dacă Tu mă vei abandona, cine mă va apăra de mânia Ta? Primeşte Doamne această oaie pierdută care se întoarce la Tine. Dacă vin rănit Tu mă poţi vindeca. Dacă vin orb Tu-mi poţi reda vederea. Dacă sunt mort, Tu mă poţi învia. Dacă vin murdar şi plin de păcate tu mă poţi curăţi. Spală-mă Doamne cu isop şi curat voi fi; spăla-mă-vei şi voi fi mai alb decât zăpada. Mai mare este îndurarea Ta decât păcatul meu, mai mare este iubirea Ta paternă decât răutatea mea. Mai mult poţi Tu ierta decât pot eu păcătui! Nu mă privi cu indiferenţă Doamne şi nu Te uita la păcatele mele, ci preamăreşte Numelui Tău şi fă cu mine după mulţimea îndurărilor Tale. Tu, care trăieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin