Lectura Sf.Scripturi

Explicarea paşilor esenţiali în Lectio Divina

cristos_explicand_sinagoga

Scopul explicării acestor paşi esenţiali ai metodei este acela de a oferi un sprijin pentru surprinderea dinamismului metodei  lectio divina în desfăşurarea ei, a modului în care ea devine rodnică, şi pentru a putea înţelege substratul teologic care o alimentează. Lectio divina se bazează pe teologia Cuvântului, de aceea am încercat să îmbinăm teologia spirituală cu teologia biblică în următoarea alcătuire: atmosfera de rugăciune, cercetarea atentă a Cuvântului sacru şi momentul autenticităţii personale şi comunitare în prezenţa lui.

Citeşte mai departe    

 

1. ATMOSFERA DE RUGĂCIUNE

 Invocarea Sfântului Spirit. Numai cu darul Spiritului se poate intra în secretul Scripturilor. Spiritul a însoţit transcrierea amintirilor şi emoţiilor în textele scrise şi transmise. El continuă şi astăzi să facă vie şi inspiratoare acea Scriptură odată cu trecerea generaţiilor. Sensul adânc al Scripturilor este cunoscut doar de  Spiritul: şi numai El ni-l poate dezvălui şi ne poate conduce la adevărul întreg care se ascunde îb Cuvânt şi ne vine în întâmpinare în acelaşi timp. Pentru această invocaţie poate fi folosită o rugăciune celebră, sau una spontană, lăsând să se exprime inima rugătoare şi săracă. Lectio divina ca experienţă spirituală nu este studiu, cateheză biblică, rugăciune mentală sau o devoţiune ci este un har transmis de Spiritul. Nu este vorba aşadar de consumul personal a vreunui gând bun, ci de a intra în “secretul” misterului, prin Scriptură, pentru a ajunge “locuiţi” de Cuvântul.

 

2. SECŢIUNEA CERCETĂRII ATENTE

 

LITERA GESTA DOCET
QUID CREDAS ALLEGORIA
MORALIS QUID AGAS
QUO TENDAS ANAGOGIA

 Lectura [observarea si analiza contextuala]. Se deschide Biblia şi se citeşte textul. Textul nu se alege la întâmplare, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu nu se alege la întâmpare. Se poate citi întreaga Biblie – sau o singură carte a Scripturii – de la început la sfârşit prin lectio continua. Este de preferat ca, măcar într-o primă fază, să se urmeze lecţionarul liturgic al liturghiei sau oficiul lecturilor (din breviar). Cât priveşte lungimea textului ce trebuie ales, trebuie să fie un fragment suficient de clar şi complet în sine. Trebuie citit cu atenţie, dacă e posibil cu voce tare, pentru a-l lăsa să răsune în urechile noastre. Lectura cărţii este subordonată funcţional ascultării Cuvântului viu, propriu relaţiei interpersonale. Este important să se înţeleagă structura textului, cuvintele cheie, natura literară (parabolă, povestire, poezie, rugăciune, îndemn,etc). Şi acest aspect ajută la exercitarea ascultării Cuvântului. Această nevoinţă serioasă şi perseverentă indic respectul faţă de Cuvân şi nu trebuie omisă în numele grabei în a găsi imediat aplicaţiile practice.

 Meditaţia [exegeza pe text].  În tradiţia antică, monastică şi medievală, meditatio, spre deosebire de noţiunea noastră modernă, niciodată nu reprezintă un discurs personal despre Dumnezeu, ci este angajarea tuturor puterilor şi facultăţilor noastre pentru a înţelege şi gusta discursul pe care Dumnezeu ni-l face în Sfânta Scriptură. A medita, atunci, înseamnă a confrunta diversele referinţe pe care am fost în stare să le strângem, pentru a căuta dincolo de cuvinte misterul lui Cristos. În lectio divina, în spatele fiecărui cuvânt se caută chipul lui Cristos, iar de aceea trebuie să se aprofundeze temele importante pentru a surprinde bogăţia textului; trebuie să citim şi apoi să confruntăm cu pasajele similare sau paralele: în cei şase norişori se scriu câteva texte paralele mai importante. Trebuie să extragem, ca albinele, gustul cel mai autentic al fragmentului meditat pentru ca apoi să-l gustăm. Este o activitate care pune la lucru împreună intelectul, memoria, imaginaţia şi afectivitatea. De aceea persoana experimentează o lucrare de memorare, de asimilare personală a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să devină în noi izvor de rugăciune şi contemplaţie.

 Cunoaşterea [a şti ce au spus altii pe subiect]. Nu suntem nici primii nici ultimii care citim şi medităm aceste texte. Există o întreagă tradiţie, mai întâi ebraică mai apoi creştină şi chiar laică, de lectură, aprofundare şi comentare. Este vorba despre un mare fluviu de înţelepciune şi de credinţă trăită. Mărturia acestor ascultători ai Cuvântului ajunge până la noi prin comentariile lor biblice, prin viaţa şi prin operele lor. Dar există şi interpretările artiştilor, pictorilor, sculptorilor, muzicienilor sau literaţilor. Avem şi un bogat patrimoniu de texte magisteriale, precum şi tradiţia “celebrativă” a textelor litrugice, care reprezintă şi ele o interpretare rugătoare şi inspirantă de avut în vedere. Noi ne inserăm la rândul nostru în acest mare fluviu al “tradiţiei ecleziale” pentru a ne apropia de bogăţia vitală a Cuvântului.

 Iluminarea. [contextualizarea]. Cuvântul luminează nu doar “misterul” fidelităţii şi harului lui Dumnezeu (Psalmul 88) ci şi asupra situaţiei noastre concrete, proiectând ca o lumină din spate contradicţiile noastre peste exigenţele sale. Semnalează căi practice, schimbări necesare, schemede valori de asumat şi împărtăşit. În concreteţea înseşi a istoriei Cuvântul revelează fie proiectele lui Dumnezeu pentru omenire, fie reflexiile care în viaţa poporului se regăsesc deja din “înţelepciunea” lui Dumnezeu, şi le aduce la deplinătate şi adevăr. Fără această fază de judecare şi verificare, Cuvântul riscă să rămână dezcarnat, o idee abstractă iar lectio divina nu s-ar putea implica în viaţă. Fereastra deschisă spre stradă şi oraş vrea să ajute să “contextualizeze” Cuvântul în propria istorie.

 

3. SECŢIUNEA AUTENTICITĂŢII

 Rugăciunea. Lectura făcută cu credinţă devine prin meditaţie tot mai mult o lectură care iubeşte şi se roagă, după spusele Sfintei Tereza de Avila. Rugăciunea este un răspuns, solicitat de un Cuvânt adresat nouă de Dumnezeu. El a luat iniţiativa de a ne vorbi “pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1Ioan 4,10,19). Noi suntem în primul rând ascultători ai Cuvântului, convocaţi de Cuvântul. În al doilea pas vine răspunsul nostru, adică rugăciunea, iubirea şi obedienţa. Aceasta este un colocviu cu Dumnezeu, care are iniţiativa şi care aşteaptă de la noi un răspuns. În rugăciune ideea este să-i răspundem lui Dumnezeu, în ton cu cuvântul adresat de El nouă, returnându-i Cuvântul încărcat cu problemele noastre, cu eşecurile noastre, cu aspiraţiile,  şi bucuriile noastre. Toată viaţa noastră se regăseşte în acest Cuvânt retransmis lui Dumnezeu în rugăciune, o viaţă care caută să se transforme în Cuvânt, în literă scrisă în carne vie (2Cor 3,3). Rugăciunea poate fi făcută reluând un cunt sau o expresie din text pentru a-l repeta sub formă de litanie. Cuvântul retransmis prin rugăciune ne transformă viaţa, o transformă în vestire a dreptăţii lui Dumnezeu, icoană a iubirii lui Dumnezeu care ne mântuieşte.  Rugăciunea poate asuma diferite forme, potrivit nevoilor pe care le simte fiecare în inima sa: poate fi căinţă, laudă, cerere, mijlocire, strigare, mulţumire. Lumânarea ce arde, aminteşte cum “rugăciunea urcă la Dumnezeu ca o tămâie cu bun miros” (Ps 141,2).

 Contemplaţia. Contemplaţia este culmea lecturii dumnezeieşti. Nu este o fază care se suprapune peste celelalte din exterior, ci e rodul deosebit care creşte pe trunchiul lecturii biblice. “Contemplaţia, scria Paul al VI-lea este efortul de a ne concentra asupra lui Dumnezeu privirea şi inima”. Obiectul contemplaţiei este Dumnezeu care se revelează în bunătatea sa, care mângâie viaţa omului, învăluind-o în misterul Său. Acesta este motivul pentru care vedeţi o lumină coborând peste persoana îngenunchiată. Contemplaţia nu este rodul anumitor tehnici speciale, a eforturilor ascetice, ci este darul rugăciunii înlăuntru nostru. Contemplaţia constă în a ne fixa privirea şi inima asupra lui Dumnezeu care se revelează în istorie şi în a vedea istoria în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Lectio divina devine astfel o şcoală în care învăţăm să “gândim ca Dumnezeu” (Mt 16,23) şi să interpretăm toate situaţiile potrivit “gândului lui Cristos” (1Cor 2,16).

 Împărtăşirea comunitară. Împărtăşirea frăţească a roadelor Cuvântului citit, meditat, asmilat, rugat, contemplat cu autenticitate personală este unul dintre roadele clasice ale lecturii divine. Nu poate exista împărtăşire dacă mai înainte nu există o experienţă personală de ascultare adâncă şi responsabilă a Cuvântului. Acest moment nu constă în discutarea împreună a semnificaţiei textului sau în punerea unor întrebări despre anumite aspecte, ci este împărtăşirea bucuroasă, senină, laudativă a înţelepciunii primite prin Cuvântul şi Spiritul pentru edificarea în credinţă şi speranţă (Col 3,16). După cum se poate vedea pe afiş, felul în care sunt dispuse persoanele indică faptul că nu se discută, nu se polemizează, nimeni nu încearcă să iasă în evidenţă. Locul destinat împărtăşirii este simplu, un cerc, care exprimă comuniunea în credinţă (pot fi folosite simboluri: o icoană, o lumânare, o Biblie deschisă) şi comuniunea fraţilor în iubire. De aceea vorbirea trebuie să fie ordonată, calmă fără opoziţii sau discuţii.

Acţiunea. Operatio este ultima parte şi ea cu o însemnătate majoră pentru că verifică seriozitatea şi autenticitatea ascultării Cuvântului şi a meditaţiei. Constă în fapte de săvârşit extrase direct din lectura divină, care “pun în practică” Cuvântul ascultat şi meditat. Este rodul imediat al acesteia, o aplicare concretă, operativă, coerentă. Acesta este şi motivul întâlnirii participanţilor în prag. Dar poate asuma şi o perspectivă mai amplă, atunci când se caută anumite “alegeri vitale” care să fie în conformitate cu Cuvântul. Acesta nu mai este cazul unei aplicări imediate, ci a unei coerenţe globale care are nevoie de o “schimbare de mentalitate” mai adâncă. Deoarece alegerile globale nu se nasc de-o dată, au nevoie de timp, reflexie prelungită, discernământ comunitar şi matur. Tradiţia vorbeşte despre discretio: adică despre capacitatea de a alege printr-o conaturalitate interioară, conform şi asemenea lui Cristos: în diversele situaţii, decizii, evenimente şi probleme. Ceea ce presupune integrarea interioară a “adevărului” prin dinamismul rugăciunii. Aici se depăşeşte dualismul dintre rugăciune şi acţiune. Acest rod se regăseşte şi în scene finale, în special în cea a “mărturiei”.

 Amintirea - Memorarea. Există pericolul ca acumularea de lucruri frumoase, auzite sau meditate, să nu se coaguleze într-o sinteză, care este un mijloc pentru reculegerea în unitate. De aceea ar fi bine să se aleagă o propoziţie expresivă din text, asupra căruia s-a insistat mai mult, pentru a reprezenta cheia care poate re-deschide întregul conţinut. Această frază, ne ajută să memorăm textul, şi adună toate emoţiile şi reacţiile adânci pe care le-am trăit. Repetând-o sau cântând-o se va uşura amintirea şi continuitatea experienţei. Această propoziţie poate fi aşezată în scena afişului în timpul lecturii divine: trebuie doar scrisă pe un bileţel autoadeziv. Pe lângă rolul de sinteză, propoziţia ajută la amintirea întregii experienţe şi la retrăirea ei.

 

 

 

STYLE-->

EXPLICAREA MAI DETALIATĂ A MOMENTELOR PRINCIPALE

 

Scopul explicării scenetelor este acela de a oferi un sprijin pentru surprinderea dinamismului metodei  lectio divina în desfăşurarea acesteia şi a modului în care aceasta devine fecundă, precum şi a tramei teologice care o alimentează. După cum am explicat în partea generală, lecio divina se bazează pe teologia Cuvântului. Am încercat să îmbinăm teologia spirituală cu teologia biblică în următoarea compoziţie.

 

 

 

1.      ATMOSFERA DE RUGĂCIUNE

 

Invocaţia. Numai cu darul Spiritului se poate intra în secretul Scripturilor. Spiritul a însoţit transcrierea amintirilor şi emoţiilor în textele scrise şi transmise. El continuă şi astăzi să facă vie şi inspiratoare acea Scriptură odată cu trecerea generaţiilor. Sensul adânc al Scripturilor este cunoscut doar de  Spiritul: şi numai El ni-l poate dezvălui şi ne poate conduce la adevărul întreg care se ascunde îb Cuvânt şi ne vine în întâmpinare în acelaşi timp. Pentru această invocaţie poate fi folosită o rugăciune celebră, sau una spontană, lăsând să se exprime inima rugătoare şi săracă. Lectio divina ca experienţă spirituală nu este studiu, cateheză biblică, rugăciune mentală sau o devoţiune ci este un har transmis de Spiritul. Nu este vorba aşadar de consumul personal a vreunui gând bun, ci de a intra în “secretul” misterului, prin Scriptură, pentru a ajunge “locuiţi” de Cuvântul.

 

 

 

 

  1. SECŢIUNEA CERCETĂRII ATENTE

 

Litera gesta docet

quid credas allegoria

moralis quid agas

quo tendas anagogia

 

Lectura [observarea si analiza contextuala]. Se deschide Biblia şi se citeşte textul. Textul nu se alege la întâmplare, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu nu se alege la întâmpare. Se poate citi întreaga Biblie – sau o singură carte a Scripturii – de la început la sfârşit prin lectio continua. Este de preferat ca, măcar într-o primă fază, să se urmeze lecţionarul liturgic al liturghiei sau oficiul lecturilor (din breviar). Cât priveşte lungimea textului ce trebuie ales, trebuie să fie un fragment suficient de clar şi complet în sine. Trebuie citit cu atenţie, dacă e posibil cu voce tare, pentru a-l lăsa să răsune în urechile noastre. Lectura cărţii este subordonată funcţional ascultării Cuvântului viu, propriu relaţiei interpersonale. Este important să se înţeleagă structura textului, cuvintele cheie, natura literară (parabolă, povestire, poezie, rugăciune, îndemn,etc). Şi acest aspect ajută la exercitarea ascultării Cuvântului. Această nevoinţă serioasă şi perseverentă indic respectul faţă de Cuvân şi nu trebuie omisă în numele grabei în a găsi imediat aplicaţiile practice.

 

Meditaţia [exegeza pe text].  În tradiţia antică, monastică şi medievală, meditatio, spre deosebire de noţiunea noastră modernă, niciodată nu reprezintă un discurs personal despre Dumnezeu, ci este angajarea tuturor puterilor şi facultăţilor noastre pentru a înţelege şi gusta discursul pe care Dumnezeu ni-l face în Sfânta Scriptură. A medita, atunci, înseamnă a confrunta diversele referinţe pe care am fost în stare să le strângem, pentru a căuta dincolo de cuvinte misterul lui Cristos. În lectio divina, în spatele fiecărui cuvânt se caută chipul lui Cristos, iar de aceea trebuie să se aprofundeze temele importante pentru a surprinde bogăţia textului; trebuie să citim şi apoi să confruntăm cu pasajele similare sau paralele: în cei şase norişori se scriu câteva texte paralele mai importante. Trebuie să extragem, ca albinele, gustul cel mai autentic al fragmentului meditat pentru ca apoi să-l gustăm. Este o activitate care pune la lucru împreună intelectul, memoria, imaginaţia şi afectivitatea. De aceea persoana experimentează o lucrare de memorare, de asimilare personală a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să devină în noi izvor de rugăciune şi contemplaţie.

 

Cunoaşterea. [ce au spus altii] Nu suntem nici primii nici ultimii care citim şi medităm aceste texte. Există o întreagă tradiţie, mai întâi ebraică mai apoi creştină şi chiar laică, de lectură, aprofundare şi comentare. Este vorba despre un mare fluviu de înţelepciune şi de credinţă trăită. Mărturia acestor ascultători ai Cuvântului ajunge până la noi prin comentariile lor biblice, prin viaţa şi prin operele lor. Dar există şi interpretările artiştilor, pictorilor, sculptorilor, muzicienilor sau literaţilor. Avem şi un bogat patrimoniu de texte magisteriale, precum şi tradiţia “celebrativă” a textelor litrugice, care reprezintă şi ele o interpretare rugătoare şi inspirantă de avut în vedere. Noi ne inserăm la rândul nostru în acest mare fluviu al “tradiţiei ecleziale” pentru a ne apropia de bogăţia vitală a Cuvântului.

 

Iluminarea. [contextualizarea]. Cuvântul luminează nu doar “misterul” fidelităţii şi harului lui Dumnezeu (Psalmul 88) ci şi asupra situaţiei noastre concrete, proiectând ca o lumină din spate contradicţiile noastre peste exigenţele sale. Semnalează căi practice, schimbări necesare, schemede valori de asumat şi împărtăşit. În concreteţea înseşi a istoriei Cuvântul revelează fie proiectele lui Dumnezeu pentru omenire, fie reflexiile care în viaţa poporului se regăsesc deja din “înţelepciunea” lui Dumnezeu, şi le aduce la deplinătate şi adevăr. Fără această fază de judecare şi verificare, Cuvântul riscă să rămână dezcarnat, o idee abstractă iar lectio divina nu s-ar putea implica în viaţă. Fereastra deschisă spre stradă şi oraş vrea să ajute să “contextualizeze” Cuvântul în propria istorie.

 

 

3. SECŢIUNEA AUTENTICITĂŢII

 

Rugăciunea. Lectura făcută cu credinţă devine prin meditaţie tot mai mult o lectură care iubeşte şi se roagă, după spusele Sfintei Tereza de Avila. Rugăciunea este un răspuns, solicitat de un Cuvânt adresat nouă de Dumnezeu. El a luat iniţiativa de a ne vorbi “pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1Ioan 4,10,19). Noi suntem în primul rând ascultători ai Cuvântului, convocaţi de Cuvântul. În al doilea pas vine răspunsul nostru, adică rugăciunea, iubirea şi obedienţa. Aceasta este un colocviu cu Dumnezeu, care are iniţiativa şi care aşteaptă de la noi un răspuns. În rugăciune ideea este să-i răspundem lui Dumnezeu, în ton cu cuvântul adresat de El nouă, returnându-i Cuvântul încărcat cu problemele noastre, cu eşecurile noastre, cu aspiraţiile,  şi bucuriile noastre. Toată viaţa noastră se regăseşte în acest Cuvânt retransmis lui Dumnezeu în rugăciune, o viaţă care caută să se transforme în Cuvânt, în literă scrisă în carne vie (2Cor 3,3). Rugăciunea poate fi făcută reluând un cunt sau o expresie din text pentru a-l repeta sub formă de litanie. Cuvântul retransmis prin rugăciune ne transformă viaţa, o transformă în vestire a dreptăţii lui Dumnezeu, icoană a iubirii lui Dumnezeu care ne mântuieşte.  Rugăciunea poate asuma diferite forme, potrivit nevoilor pe care le simte fiecare în inima sa: poate fi căinţă, laudă, cerere, mijlocire, strigare, mulţumire. Lumânarea ce arde, aminteşte cum “rugăciunea urcă la Dumnezeu ca o tămâie cu bun miros” (Ps 141,2).

 

Contemplaţia. Contemplaţia este culmea lecturii dumnezeieşti. Nu este o fază care se suprapune peste celelalte din exterior, ci e rodul deosebit care creşte pe trunchiul lecturii biblice. “Contemplaţia, scria Paul al VI-lea este efortul de a ne concentra asupra lui Dumnezeu privirea şi inima”. Obiectul contemplaţiei este Dumnezeu care se revelează în bunătatea sa, care mângâie viaţa omului, învăluind-o în misterul Său. Acesta este motivul pentru care vedeţi o lumină coborând peste persoana îngenunchiată. Contemplaţia nu este rodul anumitor tehnici speciale, a eforturilor ascetice, ci este darul rugăciunii înlăuntru nostru. Contemplaţia constă în a ne fixa privirea şi inima asupra lui Dumnezeu care se revelează în istorie şi în a vedea istoria în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Lectio divina devine astfel o şcoală în care învăţăm să “gândim ca Dumnezeu” (Mt 16,23) şi să interpretăm toate situaţiile potrivit “gândului lui Cristos” (1Cor 2,16).

 

Împărtăşirea. Împărtăşirea frăţească a roadelor Cuvântului citit, meditat, asmilat, rugat, contemplat cu autenticitate personală este unul dintre roadele clasice ale lecturii divine. Nu poate exista împărtăşire dacă mai înainte nu există o experienţă personală de ascultare adâncă şi responsabilă a Cuvântului. Acest moment nu constă în discutarea împreună a semnificaţiei textului sau în punerea unor întrebări despre anumite aspecte, ci este împărtăşirea bucuroasă, senină, laudativă a înţelepciunii primite prin Cuvântul şi Spiritul pentru edificarea în credinţă şi speranţă (Col 3,16). După cum se poate vedea pe afiş, felul în care sunt dispuse persoanele indică faptul că nu se discută, nu se polemizează, nimeni nu încearcă să iasă în evidenţă. Locul destinat împărtăşirii este simplu, un cerc, care exprimă comuniunea în credinţă (pot fi folosite simboluri: o icoană, o lumânare, o Biblie deschisă) şi comuniunea fraţilor în iubire. De aceea vorbirea trebuie să fie ordonată, calmă fără opoziţii sau discuţii.

 

Amintirea - Memorarea. Există pericolul ca acumularea de lucruri frumoase, auzite sau meditate, să nu se coaguleze într-o sinteză, care este un mijloc pentru reculegerea în unitate. De aceea ar fi bine să se aleagă o propoziţie expresivă din text, asupra căruia s-a insistat mai mult, pentru a reprezenta cheia care poate re-deschide întregul conţinut. Această frază, ne ajută să memorăm textul, şi adună toate emoţiile şi reacţiile adânci pe care le-am trăit. Repetând-o sau cântând-o se va uşura amintirea şi continuitatea experienţei. Această propoziţie poate fi aşezată în scena afişului în timpul lecturii divine: trebuie doar scrisă pe un bileţel autoadeziv. Pe lângă rolul de sinteză, propoziţia ajută la amintirea întregii experienţe şi la retrăirea ei.

 

Acţiunea. Operatio este ultima parte şi ea cu o însemnătate majoră pentru că verifică seriozitatea şi autenticitatea ascultării Cuvântului şi a meditaţiei. Constă în fapte de săvârşit extrase direct din lectura divină, care “pun în practică” Cuvântul ascultat şi meditat. Este rodul imediat al acesteia, o aplicare concretă, operativă, coerentă. Acesta este şi motivul întâlnirii participanţilor în prag. Dar poate asuma şi o perspectivă mai amplă, atunci când se caută anumite “alegeri vitale” care să fie în conformitate cu Cuvântul. Acesta nu mai este cazul unei aplicări imediate, ci a unei coerenţe globale care are nevoie de o “schimbare de mentalitate” mai adâncă. Deoarece alegerile globale nu se nasc de-o dată, au nevoie de timp, reflexie prelungită, discernământ comunitar şi matur. Tradiţia vorbeşte despre discretio: adică despre capacitatea de a alege printr-o conaturalitate interioară, conform şi asemenea lui Cristos: în diversele situaţii, decizii, evenimente şi probleme. Ceea ce presupune integrarea interioară a “adevărului” prin dinamismul rugăciunii. Aici se depăşeşte dualismul dintre rugăciune şi acţiune. Acest rod se regăseşte şi în scene finale, în special în cea a “mărturiei”.

FacebookTwitterGoogle BookmarksRedditLinkedinRSS Feed
Pin It
Site Meter