Cateheză prezentată de pr. Valentin Danciu la Biserica ”Sf. Maria Regina Păcii” din Timișoara, 11.11.2018

(Comentariu la CBC 31-38)

Biserica ne învață că (1) rațiunea poate cunoaște cu certitudine existența lui Dumnezeu, că (2) existența Lui se poate demonstra.

Și așteaptă de la creștin să o poată face pentru a-i încuraja pe credincioșii care se îndoiesc și pentru a respinge argumentele ateismului. Nu este suficientă o credință neargumentată, în zilele noastre. Oamenii își pun întrebări și Dumnezeu se așteaptă să le știm răspunde. Nu doar celor care deja cred (coloana 1), ci și celor care întâmpină mari dificultăți în a crede (fiindu-le avariată baza coloanei 1). Creștinismul este religia adevărată, și există răspunsuri foarte puternice la toate întrebările scepticilor, dar trebuie să le găsim. Trebuie să ne punem serios întrebările necredincioșilor, fără a le lua în zeflemea, ci pentru a le găsi răspunsurile, știind că realitatea întotdeauna este de partea noastră. Din timpurile biblice până astăzi gânditorii creștini au răspuns la întrebările care provocau fundamentele credinței creștine, așa că putem apela la munca lor pentru a ne ajuta să găsim răspunsuri la provocările de astăzi. Dumnezeu ne poruncește să o facem, pri gura Sf.Petru: „Fiți întotdeauna pregătiți pentru a prezenta o apărare cu blândețe și respect oricui vă întreabă despre rațiunea speranței voastre.” (1Pe 3,15)

Și aceasta cu atât mai mult în vremurile noastre în care după cum mărturisește Constituția Dogmatică despre Credința Catolică (Dei Filius, nr.5-8; 1870, Ses.3, a Conc.Vat I): „Este binecunoscut tuturor că ereziile condamnate de Conciliul din Trento s-au răspândit într-o multitudine de secte prin lucrarea cărora credința în Cristos unei mari mulțimi de oameni a fost cu totul distrusă… Abandonarea și respingerea credinței creștine, negarea lui Dumnezeu și a Cristosului Său, a scufundat mințile multora într-un abis al panteismului, materialismului și ateismului, iar consecința este că acum luptă să distrugă natura rațională înseși, să nege orice criteriu a ceea ce este drept și just, și să răstoarne înseși fundațiile societății umane. Și cum această impietate se răspândește în toate direcțiile, s-a întâmplat ca și dintre copiii Bisericii Catolice să se abată de la evlavia autentică, și cum adevărul a fost treptat diluat în ei, sensibilitatea lor catolică a slăbit. Duși departe de diverse și ciudate învățături, confundând natura cu harul, cunoașterea umană cu credința divină, au ajuns să distorsioneze sensul autentic al dogmelor pe care Sfânta Maică Biserica le ține și le învață, și să pună în pericol integritatea și autenticitatea credinței înseși.”

Astăzi ateismul, care odinioară era considerat o monstruoasă aberație intelectuală, a fost reabilitat, și se prezintă pretutindeni drept dovadă de eroism, curaj de a raționa cu autenticitate și în conformitate cu mizerabila condiție umană.

 

(S1) Este necesară demonstrarea existenței lui Dumnezeu?

Unii, dimpotrivă susțin că existența lui Dumnezeu nu este necesar să fie demonstrată:

• – pentru că existența lui este un adevăr clar și evident care nu necesită nici o demonstrație:
• existența lui Dumnezeu este un adevăr nemijlocit, evident în sine și clar tututor întru cât mintea noastră îl cunoaște și îl vede intuitiv pe Dumnezeu și prin El toate lucrurile (eroarea ontologiștilor, condamnată de Biserică în 1861 și 1887, Malebranche, Rosmini): Cunoașterea nemijlocită/imediată a lui Dumnezeu, cel puțin cea obișnuită, este esențială intelectului uman, într-o așa măsură încât fără aceasta intelectul nu poate cunoaște nimic …Acea ființă care este în toate lucrurile și fără de care noi nu înțelegem nimic, este Ființa Dumnezeiască. Universaliile, obiectiv privite, nu sunt în realitate distincte de Dumnezeu (Dz 1659-1661)
• Existența lui Dumnezeu este evidentă în sine pentru că simpla înțelegere a termenilor implicați ne face să vedem fără efort că predicatul este conținut în subiect (Argument popular, ne condamnat, dar nici asumat ca valid de Biserică: Sf.Anselm, Sf.Albert cel Mare, …)
• Existența lui Dumnezeu nu este evidentă, nici în sine, nici cu privire la noi, ci trebuie demonstrată (Duns Scotus, Ockam).

 

• – pentru că nu se poate demonstra rațional, implicând aici că nu se poate demonstra rațiunii omului modern, că nu se mai poate demonstra chiar dacă înainte se putea; condițiile istorice actuale ar împiedica omul tehnologizat să accepte dovezile rațiunii prekantiene ca fiind apodictice (care exclude posibilitatea unei opoziții).

Catehismul răspunde la (a 1,2 și 3) și la (b):

1. Existența lui Dumnezeu nu se cunoaște nemijlocit, prin intuiție. Dumnezeu poate fi cunoscut prin rațiunea naturală prin mijlocirea simțurilor (exterioare și interioare, lume și om), nu printr-o vedere intuitivă a lui. Existența lui Dumnezeu nu se cunoaște imediat/nemijlocit, nici prin intuiție. „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodată” (Ex 10,1); Nu mă v-a vedea nici un om fără să moară (Ex33,20). Dumnezeu locuiește într-o lumină inacesibilă și nici un om nu l-a văzut vreodată și nici nu-l poate vedea (1Tim 6,16). Nu este posibilă în mod natural vederea intuitivă a lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl cunoaștem (pe cale naturală) mediat prin lucrarea simțurilor, prin concepte analoage; „În prezent nu-l vedem pe Dumnezeu, ci doar cumva îl cunoaștem prin oglindire, prin imagini obscure; dar atunci îl vom vedea față către față (1Cor 13,12)” Cunoașterea nemijlocită și intuitivă a lui Dumnezeu nu este conaturală intelectului uman ci doar celui divin, la care omul poate avea acces doar printr-o ridicare prin har a intelectului uman la modul de acțiune divină, supranaturală (contemplațua infuză). Ontologismul îi face pe toți ateii mistici, contemplativi.

Biserica a condamnat teza progresiștilor care susțin opusul, și anume că omul nu are nevoie să fie ridicat la un grad supranatural de cunoaștere pentru a ajunge să cunoască (treptat, prin propriile forțe) totul: „Dacă cineva spune că omul nu poate fi ridicat prin puterea dumnezeiască la o cunoaștere și o desăvârșire deasupra celei naturale, ci că el însuși poate și trebuie să ajungă în posesia întregului adevăr și bine prin progres continuu, să fie anatema.”

Existența lui Dumnezeu deși este evidentă în sine, nu este evidentă pentru noi, deci trebuie demonstrată. Aquino (ST I,2,1): „Propoziția „Dumnezeu există” este evidentă în sine, pentru că în ea predicatul „există” se identifică cu subiectul (Dumnezeu)”, pentru că Dumnezeu este însăți Existența. Dar în ceea ce ne privește pe noi, care nu cunoaște natura dumnezeiască, nu este evidentă, ci trebuie demonstrată prin mijlocirea lucrurilor pe care le cunoaștem…”

Este evident că Dumnezeu există, dar nu printr-o evidență empirică, ci prin tr-una rațională, care trebuie demonstrată. De pildă, nimeni nu pune la îndoială adevărul evident al teoremei lui Pitagora (că într-un triunghi dreptunghic suma pătratelor lungimilor catetelor este egală cu pătratul lumgimii ipotenuzei, a²⁺b²=c²); dar această evidență deși nu se intuiește, poate fi demonstrată cu ușurință pe cale rațională. Orice copil de clasa a VII-a învață cum se face demonstrația, nu este intuitivă, dar nici nu este inaccesibilă rațional.

1. Existența lui Dumnezeu se poate demonstra și în zilele noastre, chiar dacă mintea modernă întâmpină grave dificultăți: „Adevărurile religioase pot fi cunoscute de toți și în condiția actuală a neamului omenesc, cu ușurință, cu certitudine deplină și fără amestec de eroare” (CBC 38)

(S2) În ce sens se poate demonstra existența lui Dumnezeu

CBC 31 „Omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”, nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale, ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”, care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.”

CBC 35b „Dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti”.

Așadar Catehismul ne învață că:

– nu oricărui om i se poate demonstra existența lui Dumnezeu, ci doar celui care îl caută pe Dumnezeu, Acesta îi descoperă anumite „căi” (Isus: Căutați și veți afla!)

– nu pe orice cale se poate demonstra, ci doar pe cale rațională

– dovezile ale existenței lui Dumnezeu nu sunt dovezi empirice (experiemente științifice) ci „argumente convergente şi convingătoare” care produc certitudini adevărate

– aceste argumente și certitudini păstrează omului libertatea de a alege între credință și necredință, demonstrându-i totuși că a necrede nu este un comportament inuman și irațional

Mintea umană nu poate ajunge la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu, în actuala stare naturală și decăzută. Cunoașterea naturii divine depășește capacitatea umană de înțelegere. O astfel de demonstrație ar echivala cu genul de certitudine generat de un experiement științific. Credința ar deveni atunci imposibilă, pentru că am trăi în vedere. Dar, prin lumina naturală, mintea poate deduce prin mijlocirea simțurilor, din efectele Ei, certitudinea existenței unei Cauze prime și a unui Scop ultim, pe care toți îl numesc Dumnezeu. (CBC 35b) Această demonstrație nu-l constrânge să accepte existența lui Dumnezeu, pe cel care și-ar dori ca Dumnezeu să nu existe. Dar îl întărește pe credincios și îl încurajează pe cel are caută dar se îndoiește, să caute mai departe pentru că credința este rezonabilă.

Nu avem nici un argument pentru cine a decis că nu-i convine să existe Dumnezeu. Avem toate argumentele pentru oamenii de bunăvoință care caută și iubesc cu sinceritate adevărul.

(S3) Principalele erori cu privire la posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu

• AGNOSTICISMUL: neagă capacitatea minții omenești de a cunoaște adevărurile supra-sensibile, și în primul rând pe Dumnezeu. Și neagă posibilitatea revelației înseși; Dumnezeu nu se revelează în lume, și dacă ar face-o omul nu l-ar putea înțelege. Existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, și orice încercare de a o face nu produce certitudine.

Principalele forme:

• POZITIVISMUL: nu admite ca obiect a științei decât datele dobândite prin simțurile interne și externe. Existența cauzelor suprasensibile, în special existența lui Dumnezeu este absolut incertă.
• CRITICISMUL kantian, afirmă că obiectul minții – rațiunii teoretice sunt numai fenomenele sensibile. Toate lucrurile care trec dincolo de simțuri nu cad sub incidența rațiunii. Kant suține că în ceea ce privește rațiunea teoretică, existența lui Dumnezeu nu se poate nici afirma, nici nega; dar rațiunea pratică postulează și pretinde existența lui Dumnezeu cu scopul de a stabili proporția cuvenită între merit și recompensa faptelor bune.
• PRAGMATISMUL (W. James) măsoară adevărul după simpla lui utilitate practică. Nu putem argumenta teoretic dacă Dumnezeu există sau nu, dar este un adevăr pratic, întru cât avem nevoie de El.
• SENTIMENTALISMUL afirmă că existența lui Dumnezeu, nu atât se demonstrează, cât se simte, fie printr-un instinct (numit simț comun), fie printr-un simț interior (afectul inimii) sau printr-o intuiție a inimii (simțul religios al moderniștilor, imanentiștilor, pseudomistici).
• EXISTENȚIALISMUL: respinge realitatea esențelor imutabile ale lucrurilor și se preocupă strict de existența personală a fiecăruia (neagă raționamentul metafizic).

• TRADIȚIONALISMUL exagerează elementul supranatural prejudiciind puterile rațiunii. Susține că pentru cunoașterea cu certitudine a lui Dumnezeu este strict necesară revelația. Ideea de Dumnezeu provine din revelația primară, transmisă pe cale orală până la noi. Erori respinse de Biserică în mod formal.

(S4) Doctrina Catolică despre posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu

• Existența lui Dumnezeu nu se poate demonstra prin argumentul ontologic al Sf.Anselm: Noțiunea Dumnezeu se referă la ființa perfectă. N-ar mai fi perfectă dacă i-ar lipsi atributul existenței. Deci în însăși conceptul de Dumnezeu este implicată existența Sa reală. Deci oricne ar înțelege ce înseamnă cuvântul Dumnezeu ar deduce imediat existența lui reală. Numai prostul ar putea spune că nu există Dumnezeu.

Descartes adaptează argumentul afirmând că întrucât Dumnezeu este ființa infinită, și non-existența nu poate fi numită infinit, Dumnezeu există.

Problema acestor argumente este că trec în mod ilegitim din sfera ideilor în cea a realității. Plecând de la o ideea nu se poate ajunge decât la altă idee, adică la existența ideală a lui Dumnezeu. Dar pentru a demonstra existența reală a lui Dumnezeu trebuie să plecăm de la lucruri reale, cu scopul de a urca, printr-o riguroasă cauzalitate, până la Cauza Primă care le-a cauzat pe toate.

Leibnitz

• Rațiunea umană poate demonstra cu toată certitudinea existența unui Dumnezeu Creator și Domn a tot ceea ce există (De fide, definitivă, expres definită)