SPĂLAREA PICIOARELOR UCENICILOR

 Textul evangheliştilor zice aşa:

“ Şi când a fost ceasul, S-a aşezat la masă, şi apostolii împreună cu El. Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea, Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu. Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde. Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne? Iar El, răspunzând, a zis: Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea. Şi Iuda, cel ce L-a vândut, răspunzând a zis: Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Răspuns-a lui: Tu ai zis.”

În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon – ştiind că Tatăl a dat toate în mâinile sale şi că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu se întoarce, s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat, şi a început să spele picioarele discipolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru; acesta i-a zis: „Doamne, tu să-mi speli picioarele?” Isus a răspuns şi i-a zis: „Ceea ce fac eu tu nu înţelegi acum, dar vei înţelege după aceasta”. Petru i-a spus: „Nu-mi vei spăla picioarele în veci!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine” ^c. Simon Petru i-a spus: „Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul”. Isus i-a zis: „Cine a făcut baie nu trebuie să-şi spele decât picioarele, căci este curat în întregime. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”.  Căci îl ştia pe cel care avea să-l trădeze; de aceea a spus: „Nu toţi sunteţi curaţi”.

     După ce le-a spălat picioarele, şi-a luat hainele, s-a aşezat iarăşi la masă şi le-a spus: „Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu.

 

 

I

 

Contemplă-L aşadar, suflete al meu, în această Cină pe iubitul şi blândul Isus. Priveşte exemplul inefabilei smerenii pe care ţi-l dă aici ridicându-se de la masă şi spălând picioarele ucenicilor Săi.

– Oh bune Isuse, ce faci? Oh dulce Isuse, de ce se umileşte atât maiestatea Ta?

 

Ce ai simţi, suflete al meu, dacă ai vedea chiar aici pe Dumnezeu îngenunchiat la picioarele oamenilor, la picioarele lui Iuda?

• Oh Iuda, cum poți fi atât de crud, cum nu-ţi î nmoaie inima această smerenie aşa de mare? Cum nu-ţi sfâșie sufletul atâta blândețe? Cum e posibil să fi poruncit tu vinderea acestui blând Miel? Cum e posibil să nu te fi străpuns acum cu acest exemplu?

O albe şi frumoase mâini ale Domnului meu, cum de nu vă dezgustă spălarea acestor picioare întinate pe căile şi negocierile vânzării Sângelui Vostru?

 

– Priviţi, oh spirite preafericite, priviţi ce face Creatorul vostru! Ieşiţi din ceruri ca să vă uitați și voi, căci îl veţi vedea îngenunchiat la picioarele oamenilor. Spuneţi-mi dacă v-a dat vouă vreodată dovadă de atâta curtoazie!

• Doamne, am auzit cuvintele Tale şi m-am temut; am cugetat la faptele Tale şi am rămas înmărmurit de spaimă!

 

– Petre, ce faci? Doar nu vei consimţi ca Domnul măririi să-ţi spele picioarele!

Cuprins de mirare şi înmărmurit sfântul Petru, cum îl văzu pe Domnul îngenunchiat dinaintea lui, începu să zică: „Tu Doamne, să-mi speli mie picioarele? Nu eşti Tu Fiul Dumnezeului celui Viu? Nu eşti Tu creatorul lumii, frumuseţea cerului, paradisul îngerilor, tămăduitorul oamenilor strălucirea gloriei Tatălui, izvorul înţelepciunii Dumnezeului Preaînalt? Și atunci, Tu vrei să-mi speli mie picioarele? Tu Domnul unei aşa de mari măriri şi glorii, vrei să îndeplineşti o treabă care te înjosește atât de mult? Tu care ai pus bazele pământului pe fundaţiile lui şi l-ai înfrumuseţat cu atâtea minunăţii, tu care ţii lumea în palmă, pui în mişcare cerurile, conduci pământul, împarţi apele, orânduieşti vremurile, dispui cauzele, fericești îngeri, îndrepţi oameni şi conduci cu înţelepciunea Ta toate lucrurile, Tu să-mi speli mie picioarele? Mie care sunt un om muritor, un pumn de pământ şi cenuşă, un vas al stricăciunii, o făptură a deşertăciunii, ignoranţei şi a altor infinite mizerii şi ceea ce e peste toată această mizerie, plină de păcate? Tu Doamne, mie? Tu Domnul tuturor lucrurilor, mie cel mai josnic dintre ele toate? Înălțimea măririi tale şi adâncimea mizeriilor mele mă obligă să nu consimt aceasta. Lasă, aşadar Doamne, lasă slujitorilor această treabă. Ia acest vas de aici, ia-ţi hainele, aşează-te pe scaunul tău şi nu-mi spăla picioarele. Uite cu se ruşinează cerurile de una ca aceasta, văzând că prin această ceremonie te pun la pământ, căci mîinile în care Tatăl a pus cerurile şi toate lucrurile, se pun sub picioarele oamenilor. Uite cum se simte insultată întreaga natură creată, văzându-se sub alte picioare decât ale tale. Priveşte dacă nu te dispreţuieşte fiica regelui Saul văzându-te cu această năframă îmbrăcat ca un sclav şi să spună că nu vrea să primească ca soţ pe mine ca Dumnezeu, pe care-l vede împlinind treabă aşa de josnică. ”

Acestea le zicea Petru ca om, deşi nu simţea încă lucrurile lui Dumnezeu, ca cineva care nu înţelegea câtă glorie era cuprinsă în această faptă atât de josnică. Dar Mântuitorul care de asemenea îl cunoştea şi atât de mult dorea să ne lase un aşa de minunat exemplu de smerenie a fost bucuros de simplitatea ucenicului Său şi a continuat mai departe fapta începută. Aici trebuie să remarcăm marea faptă pe care a săvârşit-o Domnul ca să ne facă umili, căci fiind în pragul Patimii Sale, în care avea să dea câteva exemple măreţe de smerenie, suficiente pentru a umbri cerurile şi pământul, nu se mulţumi cu aceasta, ci a voit să o mai adauge și pe aceasta, pe lângă toate celelalte pentru a lăsa cât mai recomandată această virtute.

Oh, smerenie, cea mai necesară şi mai recomandată de Domnul virtuţilor! Oh, cât de mari trebuie să fie bogăţiile Tale, căci atât eşti de lăudată, şi cum să nu trebuiască să fi cunoscute, când pe atâtea căi ne eşti recomandată! Oh, smerenie, predicată şi învăţată în toată viaţa lui Cristos, cântată şi lăudată de buzele mamei Tale, floare preafrumoasă a virtuţilor, dumnezeiasc magnet care-l atragi la tine pe Creatorul tuturor lucrurilor! Cel ce te va dispreţui va fi de Dumnezeu dispreţuit, chiar de-ar fi în locurile cele mai înalte ale cerului, şi cel ce te va îmbrăţişa va fi de Dumnezeu îmbrăţişat, chiar de-ar fi cel mai mare păcătos al lumii. Mari sunt harurile tale şi minunate efectele tale. Tu placi oamenilor, încânţi îngerii, ruşinezi diavolii şi legi mâinile Creatorului! Tu eşti maica virtuţilor, moartea viciilor, oglinda fecioarelor şi sala de oaspeţi a Preasfintei Treimi. Cine strânge fără tine, risipeşte! Cine construieşte, dar nu pe tine, distruge! Cine acumulează virtuţi fără tine, praf adună dinaintea feţei vântului. Fără tine, fecioara este alungată de la porţile cerului, şi cu tine, păcătoasa este primită la picioarele lui Cristos. Îmbrăţişaţi această virtute fecioare, căci prin ea vă va fi de folos fecioria voastră. Căutaţi-o şi voi călugărilor căci fără de ea deşertăciune va fi călugăria voastră. Şi nu mai puţin voi, laicilor, căci prin ea veţi fi eliberaţi din laţurile lumii.

 

După aceasta gândeşte-te cum, terminând de spălat picioarele, îi şterge cu sacra năframă cu care era încins. Apoi, cu ochii sufletului urcă şi mai sus şi vei vedea acolo reprezentat misterul răscumpărării noastre. Priveşte cum acea năframă a cules toată mizeria de pe picioarele acelea murdare şi le lăsă curate, dar năframa dimpotrivă rămase pătată şi murdară. Ce poate fi altceva mai murdar decât omul zămislit în păcat! Ce poate fi mai curat şi mai frumos decât Cristos? “Alb şi colorat este iubitul meu”, zice mireasa, “şi ales dintre o mie”. Deci Acesta atât de frumos şi de curat, a vrut să primească în sine toate petele şi urâciunile sufletelor noastre, şi lăsându-le curate şi fără ele, a rămas El – aşa cum îl vezi pe cruce-, murdărit şi urâţit de ele. De aceea pe bună dreptate se minunau îngerii de această aşa de neobişnuită urâţenie, şi întreabă prin Isaia, zicând: De ce ai Doamne veşmintele de culoarea sângelui, mânjite şi murdărite ca a acelora ce zdrobesc struguri în teasc? Deci dacă acest sânge şi aceste pete murdare sunt ale altuia, adică, a păcatelor noastre, spune-mi Rege al gloriei: n-ar fi fost mai bine să-şi fi primit oamenii ceea ce meritau, şi nu Tu? Nu era mai bine să stea mizeria în hazna, şi nu Tu, oglindă a frumuseţii? Ce îndurare te-a făcut să-ţi doreşti atât de mult curăţia sufletului meu, pe care mi-ai dăruit-o cu costul şi în detrimentul frumuseţii Tale? Care este omul ce s-ar pune să cureţe o farfurie murdară cu un ștergar lucrat cu aur ? Binecuvântat fi Tu, Doamne Dumnezeul meu, şi să te binecuvinteze îngerii Tăi pentru totdeauna, căci ai voit să fi ca un lucru de dispreţ al lumii, primind în Tine toate urâciunile şi mizeriile noastre ca să ne eliberezi de ele!

După aceasta gândeşte-te la acele cuvinte cu care a încheiat Mântuitorul această istorisire zicând: “ Exemplu v-am dat, pentru ca aşa cum am făcut Eu, şi voi să faceţi! ” Cuvinte care nu se referă numai la această pericopă , la acest exemplu de semerenie, ci de asemenea la toate lucrările şi la toată viaţa lui Cristos, şablon perfect al tuturor virtuţilor, dar în special a aceleia care în acest loc ne este reprezentată, umilinţa şi răbdarea, aşa cum ne-o arată într-un fragment foarte bogat preafericitul martir Ciprian cu aceste cuvinte:

“Mai întîi, zice el, a fost o faptă de o mare răbdare şi umilinţă, că această atât de mare Maiestate să fi vrut să se coboare din cer pe pământ, şi să se înveşmânteze în lutul nostru, şi disimulându-şi gloria nemuririi, să se facă muritor, pentru ca fiind El inocent şi fără de păcat, să sufere pedeapsă pentru cei vinovaţi. A vrut Domnul să fie botezat de un slujitor, şi cel care venise să dăruiască iertarea păcatelor a vrut să fie spălat în apa păcătoşilor. Cel care hrăneşte toate făpturile a vrut să postească patruzeci de zile în deşert, şi la urmă i s-a făcut foame, pentru ca cei care-l avem pe El, să fim săturaţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de harul său. A luptat cu diavolul care-l ispitea, şi mulţumit că şi-a învins duşmanul, n-a vrut să-l rănească mai mult decât cu cuvântul. Pe ucenicii Lui niciodată nu i-a dispreţuit ca stăpânul pe servitori ci cu iubire şi bunătate ca un frate s-a comportat cu ei. De aceea nu-i de mirare că astfel se comportă cu ucenicii ascultători, căci l-a putut suferi chiar şi pe Iuda până la sfârşit cu o aşa de îndelungă răbdare, încît a mâncat cu duşmanul la masă, ştiind ce urma să se petreacă, şi cu toate acestea nici nu l-a dat pe faţă nici nu i-a respins sărutul falsei păci cu care-l vindea.”

„Căci, câtă răbdare a avut cu iudeii până în ceasul acela! Cât s-a străduit din greu să înduplece acele inimi necredincioase spre credinţă cu cuvintele sale! Cât a încercat să-i atragă la sine pe acei necunoscuţi cu faptele bune! Cum răspundea celor care-l contraziceau, cu ce blândeţe! Cum îi suporta pe cei mândri cu compasiune! Cu ce umilinţă lăsa spaţiu de manifestare urii duşmanilor şi persecutorilor săi! Cum s-a ostenit să-i recupereze pe aceia care au fost ucigaşi de profeţi şi răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu până înceasul crucii! Căci în ceasul acela, înainte de a se ajunge la vărsarea sângelui şi la crunta moarte, cât de mari au fost injuriile pe care a fost nevoit să le audă cu atâta răbdare! Câte bătăi de joc a trebui să pătimească! Cum a primit cu atâta răbdare scuipatul din gurile acelea infernale, cel care cu saliva gurii Lui cu puţin timp înainte lumină ochii orbului! Cum a suferit loviturile de bici cel în a cărui nume slujitorii lui îi biciuiesc cu putere mare pe demoni! Cum de este încoronat cu spini cel care pe martirii lui îi încoronează cu flori veşnice! Cum este lovit peste obraz cu frunze de finic cel care dă ramura victoriei celor biruitori! Cum este despuiat de veşmântul pământesc cel care cu veşmintele veşniciei îi îmbracă pe sfinţii Săi! Cum este amărât cu fiere, cel care ne-a dat pâinea din ceruri, şi adăpat cu oţet cel care ne-a dat potirul mântuirii! Marele inocent, marele drept, ba chiar Inocenţa şi Dreptatea însăşi, este numărat în rândul tâlharilor. Adevărul cel veşnic este acuzat cu falşi martori, şi Judecătorul lumii este judecat de cei răi. Cuvântul lui Dumnezeu, în tăcere primeşte sentinţa condamnării la moarte.”

„Cum s-au întunecat în ceasul crucii şi a morţii Mântuitorului stelele şi s-au tulburat stihiile şi s-a cutremurat pământul şi noaptea a cuprins ziua, şi soarele ca să nu vadă atâta cruzime şi-a îndepărtat ochii şi razele de la lume. Şi El nu vorbeşte, nici nu se mişcă, nici în chiar momentul morţii nu-şi dezvăluie gloria măririi sale, ci suportă în continuare până la capăt acea lungă bătălie, ca să ne lase exemplul răbdării desăvârşite. Şi după toate acestea, dacă torţionarii şi călăii trupului său s-ar întoarce la pocăinţă, chiar în clipa aceea i-ar primi, fără a închide nimănui poarta Bisericii Sale. Ce poate fi mai bun şi mai răbdător, decât sângele lui Cristos care dă viaţă chiar aceluia care l-a vărsat? Aşa este şi atâta este răbdarea lui Cristos, care dacă nu ar fi în felul acesta şi nu ar fi fost atât de mare, nu l-ar avea astăzi Biserica pe Sfântul Pavel .”

 

Luis de Granada, Carte de Rugăciune și Meditație

Traducerea Pr. Valentin Danciu