RUGĂCIUNEA DIN GRĂDINA GHETSIMANI
ŞI SOMNUL UCENICILOR

Textul evangheliştilor zice aşa:

“Cum a sosit ora cinei, aşezându-se Domnul la masă şi cei doisprezece apostoli cu El, le-a zis:”

„Staţi aici până când mă voi duce acolo să mă rog!” Şi, luând cu sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu, a început a se întrista şi a se tulbura. Și le-a spus: „Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!”
    Şi, mergând puţin mai încolo, a căzut cu faţa la pământ spunând: „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu”.

    Apoi a venit la discipoli şi i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: „Aşa, nu a-ţi putut veghea cu mine nici măcar un ceas? Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită! Căci duhul este plin de avânt, dar trupul este slab”. Iarăşi, pentru a doua oară, a plecat şi s-a rugat spunând: „Tată, dacă nu este posibil ca să treacă acest potir fără ca să-l beau, să se facă voinţa ta”.
    Venind, i-a găsit din nou dormind, căci ochii le erau îngreuiaţi de somn. Lăsându-i, a plecat din nou şi s-a rugat pentru a treia oară spunând iarăşi aceleaşi cuvinte. Atunci a venit la discipoli şi le-a spus: „Dormiţi mai departe şi odihniţi-vă! Iată, a venit ceasul şi Fiul Omului este dat pe mâna păcătoşilor! Sculaţi-vă, să mergem. Iată, cel care mă trădează este aproape”.

    Pe când încă mai vorbea, a venit Iuda, unul dintre cei doisprezece şi împreună cu el o mulţime mare, cu săbii şi ciomege, din partea arhiereilor şi a bătrânilor poporului, iar trădătorul lui le dăduse un semn spunând: „Cel pe care îl voi săruta, acela este; prindeţi-l!” S-a apropiat îndată de Isus şi i-a zis: „Bucură-te, rabbi!” Şi l-a sărutat. Dar Isus i-a spus: „Prietene, pentru aceasta ai venit!”^h Atunci apropiindu-se, au pus mâna pe Isus şi l-au prins. Şi iată, unul dintre cei care erau cu Isus, întinzându-şi mâna, a scos sabia, l-a lovit pe unul dintre servitorii marelui preot şi i-a tăiat urechea. Atunci Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieriⁱ. Sau crezi că n-aş putea să-l rog pe Tatăl meu şi mi-ar pune îndată la dispoziţie mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum s-ar mai împlini Scripturile care spun că aşa trebuie să fie?” În ceasul acela, Isus a spus mulţimilor: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să mă prindeţi. Zi de zi stăteam în templu învăţând, şi nu m-aţi arestat. Toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile profeţilor”. Atunci toţi discipolii, părăsindu-l, au fugit.

 

I

Ce faci suflete al meu? Nu-i acum vreme de dormit. Hai cu mine în grădina Ghetsimani să auzi şi să vezi lucrurinemaiîntâlnite. Să vezi cum se mâhneşte Veselia şi cum se înfricoșează Tăria, cum păleşte Virtutea şi se ruşineazăMărirea, cum se ghemuiește Maiestatea şi se înnourează şi întunecă Gloria.

 

1. Întristarea lui Isus

Mai întâi cugetă cum după tainica Cină, s-a dus Domnul cu ucenicii pe muntele Măslinilor pentru a se ruga înaintea intrării în bătălia Patimii, învățându-ne să apelăm întotdeauna la rugăciune ca la o sfântă ancoră în toate ostenelile şi ispitele acestei vieţi. Căci prin puterea rugăciunii, fie vom fi scăpați de povara necazurilor, fie vom primi un alt har – și mai mare -, puterea de a le suporta. Aşa spune Sf. Grigore: „mai mare dar ne dăruiește Domnul când ne dă tăria de a duce până la capăt necazurile, decât atunci când ni le ia.”

Pe această cale, i-a luat cu sine drept însoțitori pe cei trei ucenici pe care-i iubea mai mult: pe Sf. Petru, pe Iacob şi pe Sf. Ioan, cei care fuseseră martori cu puţin timp în urmă, la glorioasa sa Schimbare la Faţă, pentru a vedea cu ochii lor ce înfățișare diferită lua acum, din iubire pentru oameni, Cel care li se arătase glorios în viziunea de pe Tabor. Și pentru a putea înţelege că nu erau cu nimic mai mici suferinţele interioare ale sufletului său decât cele ce începeau a se arăta în exterior, le-a zis cuvintele atât de dureroase: „Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!”

Isus, Cel ce este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Cel ce este mai presus de umanitatea noastră şi de întreaga Creaţie, Cel care-și împărtășea secretele doar conversând cu Tatăl și cu Spiritul în înseși inima suveranei Dumnezeiri, Acesta este acum atât de întristat încât se înjosește pe Sine împărtăşindu-și durerea făpturilor Sale, cerându-le compania, zicând: rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine! Oh, bogăţie a Cerului! Oh, Fericire absolută! Ce te-a dus oare, Doamne, în această stare? Cine te-a trimis să baţi la porţi străine? Cine te-a transformat în cerşetor dinaintea propriilor Tale făpturi? Ce altceva decât dorinţa arzătoare de a le îmbogăţii pe acestea?

Spune-mi, preadulce Răscumpărător! De ce ţi-e frică de moartea pe care Tu o doreai aşa de mult? Căci împlinirea dorinţei cauzează mai degrabă bucurie decât teamă? Martirii nu aveau nici tăria sufletească nici harul pe care-l aveai Tu; aveau din el doar o mică părticică pe care Tu, izvorul harului, le-o împărtășeai; şi – având-o numai pe aceasta – intrau în stadion pentru a-și cuceri martiriul atât de plini de bucurie! Iar Tu, care eşti dătătorul tăriei şi al harului, Te întristezi şi te temi înaintea luptei? Sigur Doamne, această teamă nu era a Ta ci a mea, tot aşa cum tăria martirilor nu era a lor ci a Ta. Tu simți teama pe care ai luat-o din sufletul martirilor, iar ei simțea puterea primită din sufletul Tău. Slăbiciunea umanităţii mele se descoperă în fricile lui Dumnezeu; puterea dumnezeirii Tale se arată în tăria omului. Astfel că, această teamă resimțită de Tine în Ghetsimani îmi aparține, iar tăria mea îți aparține. A mea este mârşăvia simțită de Tine şi a Ta este lauda pe care-am câștigat-o.

Odinioară s-a luat os din primul Adam ca să fie creată femeia, şi locul osului luat s-a umplut cu carnea cea slabă. Aici se petrece un lucru asemănător: Tatăl cel veşnic a luat din Tine – al doilea Adam – tăria harului ca să-l pună în Biserică, Mireasa Ta; iar din Ea a luat carnea şi slăbiciunea ei ca să o pună în Tine! Și iată cum Femeia – Biserica – este puternică iar Tu ești slab! Ea este puternică posedând virtutea Ta, iar Tu ești slab purtând slăbiciunea ei! Dublu dar ne-ai dat astfel, Părintele nostru, căci nu Te-ai mulțumit cu faptul că ne-ai îmbrăcat în Tine, ci ai vrut să Te îmbraci și Tu în noi! Pentru ambele daruri, te binecuvintează Îngerii în veci, căci n-ai fost zgârcit în împărtăşirea bunurile Tale, și nu ţi-a fost silă să primeşti răutăţile noastre.

Gândindu-mă la aceasta ce aș putea face? Mă voi bucura de măreția Ta, văzându-mă copleșit de îndurările Tale! Și voi suferi alături de Tine, văzându-Te copleșit de mizeriile mele, din iubire pentru mine! Pentru una mă voi bucura, şi pentru cealaltă mă voi întrista, şi astfel printre lacrimi, cu veselie voi cânta şi voi deplânge taina Patimii tale, recitând veșnic Cartea Cântărilor şi Plângerile lui Ezechiel.

 

2. Rugăciunea agonizantă a lui Isus

După ce Domnul a rostit aceste cuvinte, s-a îndepărtat de ucenicii lui, ca la o aruncătură de piatră, şi întins pe pământ cu cea mai mare reverenţă, îşi începu rugăciunea zicând: „Tată, dacă nu este posibil ca să treacă acest potir fără ca să-l beau, să se facă voia Ta”.

După ce a făcut această rugăciune de trei ori, Domnul a intrat într-o agonie atât de mare, încât începu să asude picături de Sânge. Acestea i se scurgeau pe tot sfântul său Trup, firicel după firicel până ajungeau să cadă pe pământ. Gândeşte-te la Domnul tău – aflat în acest moment atât de dureros -, şi vezi cum a fost cuprins sufletul său de o cumplită durere iar simţurile şi preadelicatul său Trup ajunseră atât de tulburate, încât toate puterile şi membrele Trupului său se dislocau, prevăzând pe de-o parte chinurile ce urmau să le pătimească, închipuindu-și cu claritate – în preanobila Sa imaginație, crudele dureri ce se pregăteau pentru cel mai delicat dintre trupuri; și pe de alta, văzând dinaintea lui toate păcatele lumii pentru care pătimea, şi nerecunoştinţa sufletelor care urmau să nu recunoască această binefacere și în consecință să nu se folosească de acest leac, atât de puternic și de scump. Binecuvântata Carne se deschise, lăsând loc Sângelui să se scurgă peste tot atât de abundent, încât ajunse să curgă pe pământ. Şi dacă durerile pătimite în Trup erau doar ecou al durerilor interioare, și ajunsese în această stare, oare cum se simțea sufletul care le pătimea în mod direct? Oamenii, când se văd într-un necaz mare și neprevăzut, simt cum li se urcă sângele la inimă, lăsând celelalte membre reci şi fără de vlagă, ca să ajute organul principal – inima. Dar Cristos, dimpotrivă, pentru că voia să pătimească fără nici un fel de mângâiere naturală, nu o acceptă nici pe aceasta, din iubire pentru noi.

Priveşte-l aşadar pe Domnul în această agonie şi gândeşte-te nu numai la durerile Sale sufleteşti, ci şi la înfățișarea sfintei Sale Feţe. Sudoarea obişnuieşte să se strângă pe frunte şi pe faţă. Dacă Sângele ţâşnea prin tot trupul lui Isus, curgând până la pământ, cum arăta acea preacurată frunte care umbreşte lumina şi acea Faţă atât de vrednică de închinarea Cerului, stând cum stătea asudată şi acoperită de sudoare şi de sânge? Știm că cei ce se iubesc mult, când se află în boli şi pericole de moarte obişnuiesc să stea lipiţi de obrazul prietenilor lor, privindu-i culoarea şi simptomele pe care le aduce boala. De aceea tu, suflete al meu, care te uiţi la Faţa lui Isus, ce simţi când vezi pe ea aceste semne neobişnuite, care-i prevestesc moartea? Ce dureri vor mai urma, dacă încă de la începutul bolii îl cuprinde o astfel de agonie? Ce va avea de pătimit dacă numai gândindu-se la durerile ce-l așteaptă. asudă sânge?

Dacă în acest punct încă nu simţi compasiune pentru Domnul, şi dacă atunci când El asudă sânge prin tot trupul, tu nu verşi lacrimi, inima ți-e împietrită. Dar dacă nu poţi plânge, lipsindu-ți dragosta, plănge măcar pentru mulţimea păcatelor tale, căci ele au fost cauza acestei dureri. Acum nu-l biciuiesc călăii, nu-l încoronează soldaţii, nu-i curge sângele nici din cauza cuielor, nici din cauza spinilor, ci numai din cauza păcatelor tale. Ele sunt spinii care-l împung, călăii care-l torturează, povara care-l apasă până asudă sânge! Oh, cât de mult te costă, Mântuitorul meu, mântuirea şi tămăduirea mea! Oh, adevăratul meu Adam, scos din paradis de păcatele mele, te privesc cum îmi câştigi pâinea cu care mă vei hrăni, – cu sudoare de sânge!

 

3. Somnul ucenicilor

Tot în acest loc meditează cum în timpul marii agonii din timpul privegherii lui Cristos, pe ucenici i-a furat un somnul adânc și vei vedea aici reprezentarea unei mari taine. Căci cu adevărat nu e nimic mai tulburător pe lume decât să constați neglijenţa cu care trăiesc oamenii, şi cât de puţin caz fac de o problemă aşa de gravă cum este mântuirea lor! Ce poate fi mai tulburător decât o neglijenţă aşa de mare într-o problemă aşa de gravă? De aceea, dacă vrei să le înţelegi pe ambele, priveşte-l pe Mântuitor şi apoi uită-te la ucenicii furați de somn. Priveşte cum Mântuitorul, înţelegând această problemă, este cuprins de o adâncă grijă şi de o agonie atât de mare încât asudă sânge, şi uită-te la ucenici, care dimpotrivă, sunt întinşi pe pământ, dormind un somn greu, că nu le-a fost îndeajuns nici cearta Maestrului, nici așternutul dur, nici adăpostul şi seninătatea nopţii, ca să-și vină în fire.

Iată cât de mare este problema mântuirii oamenilor: a fost capabilă să-l facă să asude sânge pe Cel care susţine cerurile şi pământul! Și iată, cât de puţin sunt oamenii interesaţi de ea, încât dorm şi nu le pasă nici măcar în momentul în care însuşi Dumnezeu se zbate să obţină mântuirea pentru ei. N-am putea descrie mai bine nici una nici cealaltă decât prin acestea două atitudini, aşa de neobişnuite. Căci dacă problemele altuia l-au îngrijorat atât de mult pe Dumnezeu, cum de-şi permite o indiferenţă aşa de ciudată tocmai omul, cel care are necazul şi problema, folosul şi paguba?

Din aceste atitudini, din grija divină şi indiferența umană, vei putea înţelege că Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, şi că are pentru noi sentimente şi inimă de Tată. Oare de câte ori nu se întâmplă să doarmă fiica somn liniştit, şi să stea tatăl toată noaptea veghind, îngrijind-o şi gândindu-se la tămăduirea ei! Așa și Dumnezeu, fiind Tată milostiv, văzându-ne aşa de adormiţi şi de indiferenţi față de mântuirea noastră – cum ne vedem reprezentați în adormirea ucenicilor, stă El veghiind toată noaptea, asudând şi agonizând cu gândul la cum să ne ajute.

 Luis de Granada, Carte de Rugăciune și meditație

Traducerea: Pr. Valentin Danciu