„După ce a cumpărat un giulgiu, l-a luat jos de pe Cruce, l-a înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a rostogolit piatra la intrarea în mormânt. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde l-au pus.”

Spre seară au venit doi sfinţi bărbaţi, Iosif şi Nicodim care au sprijinit o scară de cruce şi au coborât pe braţe trupul Mântuitorului. Văzând Sf. Fecioară că se încheiase tortura crucii şi preasfântul Trup era lăsat pe pământ, cu limba amuţită, dar cu o inimă care în interior vorbea preadulcelui Fiu, începu a-i spune cu o durere sfâşietoare:

“Cât de puţin durează bucuria pe pământ, şi cât de puternic se simte durerea după multă prosperitate! O Betleeme şi Ierusalime, cât de diferite zile am trăit în voi! Ce noapte luminată a fostnoapteaNaşterii, şi ce zi întunecată este ziuaaceasta! Cât de bogată am fost atunci şi cât de săracă sunt acum! N-avea cum să fie mică prăbuşirea unei fericiri aşa de mari cum era a Mea! Oh, înger binecuvântat, unde sunt acum laude mărețe ale salutului tău de demult? Căci iată n-afost fără rost tulburarea şi teama mea în ziua Buneivestiri, căci laudelor mari le urmează, ori o mare prăbuşire, ori o mare cruce. Domnul nu vrea să rămână în nelucrare darurile Sale! Niciodată nu dăruieşte cinstire cuiva fără a-i încredința o sarcină pe măsură de grea, nici autoritate fără slujire, nici mult har decât pentru multă osteneală. Atunci m-ai numit “cea plină e har”, acum sunt cea plină de durere. Atunci „binecuvântată între femei”, acum cea mai chinuită dintre femei. Atunci ai zis: “Domnul este cu tine”, şi într-adevăr acum este cu mine, dar nu viu ci îl ţin mort în braţele mele.

“Oh, dulcele meu Răscumpărător! Oare am greşit că te-am ţinut în braţele Mele cu atâta bucurie când te-ai născut, de mi-a fost dat să te ţin acum zdrobit? Oare a fost un păcat că m-am bucurat când își dădeam dulcele lapte al pieptului meu, de ai voit să-mi dai acum să beau un potir atât de amar? A fost o greşală că m-am privit în Chipul tău ca într-o oglindă strălucitoare, că ai voit acum să te privesc aşa de deformat şi de chinuit? A fost oare o fărădelege că te-am iubit atât de mult, încât ai voit ca iubirea să-mi fie acum călău şi să pătimesc cu atât mai mult cu cât mai mult Te-am iubit?”

“Oh, veşnice Tată, oh, iubitorule de oameni! Tu, cel ce eşti milostiv cu ei, dar riguros cu Fiul tău! Tu şti cât de mari suntacum valurile şi furtunile din inima mea. Tu şti că de câte ori a fost biciuit şi rănit acest sfânt Trup, de atâtea ori a murit inima mea. Mi-e destul să ştiu că e voia Ta, ca să fiu mângâiată. Din mâna Ta, chiar cuţit de-ar fi, îl voi lua și-l voi împlânta în sufletul meu. La felîți mulţumesc pentru favoruri şi pentru dureri. Te binecuvintez pentru bunurile primite de la Tine, de care m-am bucurat până acum, şi nu mă supăr că mi le iei acum, ci mai mult îţi mulţumesc lăsându-le în tezaurul tău. Şi pentru una şi pentru cealaltă te binecuvintează îngerii, şi lacrimile mele te laudă împreună cu ei. Dar te rog, Tatăl meu, care eşti slujit de ei, să te mulţumească cei treizeci şi trei de ani de martiriu scurși până acum. Tu şti că din ziua în careDreptul Simeon mi-a vestit acest martiriu, mi-a amărât toate plăcerile; de atunci duc cu mine ziua aceasta, ziua sfâşierii inimii mele.”

“În zilele bucuriei mele îmi aminteam mereu această durere şi n-am avut niciodată o bucurie curată, neamestecată cu durerea și temerea acestei zile. Ştiu foarte bine că toate acestea sunt sub îndrumarea providenţei tale, şi că ai vrut să cunosc încă de atunci această taină, pentru ca aşa cum Fiul avea mereu crucea dinaintea ochilor, – încă din ziua zămisliriisale-, şi Mama lui trebuia să o aibă. Aşa voieşti Tu, ca cei ce sunt ai tăi în această viaţă mereu să pătimească, şi nu vrei în această vale de lacrimi să fie nici prea mari nici neîntrerupte bucuriile noastre, nici măcar cele spirituale. De aceea, regele meu, binevoieşte să fie acesta ultimul dintre martirajele mele, dacă acesta Te slujeşte. Dacă nu, facă-se în aceasta şi în toate celelalte voia Ta dumnezeiască! Și dacă te gândești că pentru o femeie un martiriu e puțin lucru, Tu ști foarte bine că am fost martirizată de atâtea ori, câte răni a primit trupul Mântuitorului meu. Chinurile lui s-au terminat, dar ale mele se înnoiesc văzându-l. Ai poruncit morţii să se întoarcă la rămăşiţele pe care le-a lăsat, şi o luă pe Mamă cu Fiul la înmormântare. Oh, fericit mormânt care îmi continui misiunea! Coroana pe care o iau de pe capul Meu ţi-o las ţie, pentru că de acum tu vei păstra în tine pe Cel pe care-l duceam eu în pântecul Meu. Oasele mele s-ar bucura dacă s-ar vedea acolo, căci acolo ar fi cu adevărat viaţa mea, în mormânt. Îmi voi îngropa însă doar ceea ce pot: inima şi sufletul! Dar Tu, Doamne, Ți-ai înmormântat și Trupul; al meu nu mi-l pot, fără Tine. Oh, moarte, cât poți fi de crudă! Mă îndepărtezi de Cel a cărui Viaţă este viaţa mea? Dar mai crudă eşti poate atunci când ierţi decât când ucizi! Căci ai fi fost milostivă cu mine dacă ne-ai fi luat pe amândoi. Dar ai fost de două ori crudă, omorându-l pe Fiul Meu şi – mai crudă –iertând-o pe Mamă.”

Astfel de cuvinte zicea în inima ei Fecioara, şi altele asemănătoare îi ziceau celelalte femei care o însoţeau. Plângeau toţi cei prezenţi acolo, plângeau sfintele femei, plângeau nobilii cavaleri, plângea cerul şi pământul, şi toate făpturile însoţeau lacrimile Fecioarei.

Plângea de asemenea şi sfântul Ioan Evanghelistul care, îmbrăţişând Trupul învăţătorului său îi zicea: “Oh, bunule învăţător şi Domnul meu, cine mă va mai învăţa de acum înainte? La cine voi apela în îndoielile mele? Pe ce piept mă voi odihni? Cine mă va face părtaş la secretele cerului? Ce schimbare tulburătoare? Ieri seară mă sprijineam pe sfântul tău piept, şi-mi dădeai bucuria de a trăi iar acum îţi răsplătesc acea mare binefacere ţinându-te mort, la pieptul meu. Acesta-i oare Chipul pe care l-am văzut transfigurat pe muntele Tabor? Aceasta-i înfăţişarea mai luminoasă decât soarele amiezii?”

Plângea de asemenea sfânta care fusese păcătoasă, şi îmbrăţișând picioarele Mântuitorului zicea: “Oh, lumina ochilor mei şi tămăduirea sufletului meu! Cine mă va mai primi când voi fi obosită de păcate? Cine-mi va mai îngriji rănile? Cine va răspunde pentru mine? Cine mă va apăra de farisei? Oh, cât de diferite-ţi erau aceste picioare când m-ai primit şi le-am spălat! Oh, iubitul sufletului meu, cine-mi va da să mor acum cu tine! Oh, viaţa sufletului meu! Cum aş putea să-ţi spun că Te iubesc, când eu sunt vie iar Tu ești mort dinaintea ochilor mei?”

Aşa plîngeau și se tângîiau acolo toţi sfinţii însoţitori, udând şi spălând cu lacrimi sfântul Trup. Sosind ceasul îngropării, au înfăşurat sfântul trup într-un cearceaf curat, îi acoperiră Faţa cu un ștergar, şi după ce l-au aşezat pe o targă l-au dusla mormânt, lăsând acolo preţioasa comoară. Mormântul a fost apoi închis cu o piatră, şi inima mamei odată cu el inima mamei fu ferecată în noaptea întunecată a tristeţii. Acolo îşi ia din nou rămas bun de la Fiul său, acolo începe să-și simtă din nou singurătatea, acolo se vede deposedată de tot ce avea bun pe acest pământ, şi tot acolo îi rămâne inima înmormântată unde i-a rămas comoara.