Bucuria strămoșilor eliberați de Cristos din Iad

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.” Sigur că Domnul a făcut toate zilele, căci este Creatorul vremurilor. Dar despre aceasta se spune mai cu seamă că a făcut-o El, pentru că în Ziua aceasta a încheiat cea mai importantă dintre lucrările sale: lucrarea răscumpărării noastre. Aşa cum această lucrarea este prin excelenţă numită Opera lui Dumnezeu, datorită însemnătăţii ei comparată cu celelelalte lucrări, tot aşa această zi se numeşte Ziua Domnului, pentru că în ea s-a încheiat cea mai importantă dintre lucrările lui.

Se spune de asemenea că „această zi a făcut-o Domnul” pentru că tot ce s-a petrecut în ea a fost făcut numai de Mâna lui. În celelalte sărbători şi mistere ale Mântuitorului întotdeauna se găseşte ceva am făcut și noi oamenii, pentru că în toate se găseşe mai multă sau mai puţină suferinţă, – și pentru că suferinţa s-a născut din păcatul nostru, suntem și noi implicați cumva. Dar ziua aceasta nu este nici de osteneală nici de suferinţă, ci departe fiind de orice durere, este împlinirea preamăririi Fiului şi de aceea îi aparține în întregime numai lui Dumnezeu.

Aşadar într-o zi ca aceasta, cine nu se va înveseli? Căci în această zi s-a veselit umanitatea lui Cristos şi s-a veselit mama lui Cristos, s-au veselit ucenicii lui Cristos, s-a veselit cerul şi pământul, chiar şi infernul a avut parte de această veselie. Soarele s-a arătat în această zi mai strălucitor decât în toate celelalte, căci drept era să-l slujească pe Domnul cu lumina lui în ziua bucuriei lui aşa cum l-a slujit în ziua patimii întunericându-se. Cerurile, care văzându-l pe Domnul pătimind s-au întunecat ca să nu-şi vadă Creatorul răstignit şi dezgolit, văzându-l cum iese biruitor din mormânt strălucesc acum cu o lumină de două ori mai mare. Să se veselească, aşadar, cerul! Și tu, pământule ia parte la această veselie, căci iată cum din mormânt strălucește o lumină mai mare decât soarele amiezii.

Un mare învăţat contemplativ zice că în toate duminicile, când se trezea dimineaţa, sufletul său era cuprins de o bucurie atât de mare când își amintea misterul acestei zile, încât i se părea că toate făpturile din cer și de pe pământ cântau în acel ceas cu voci puternice: „Cerurile şi pământul se veselesc de învierea Ta, Cristoase, aleluia, aleluia!”

De aceea pentru a simţi și tu ceva din misterul acestei zile, gândeşte-te mai întâi cum Mântuitorul după încheierea zilei Patimii Sale, a coborât în iad cu aceeaşi iubire cu care a urcat pentru noi pe cruce, punând astfel capăt lucrării restaurării oamenilor. Dacă mijlocul folosit pentru a eliberarea noastră din moarte a fost moartea înseși, de coborârea în iad s-a folosut ca să-i elibereze pe ai săi de acolo.

Să ne gândim cum a coborât nobilul nostru biruitor în locuințele morților înveşmântat în lumină şi putere; intrarea lui în iad este descrisă de un sfânt învățat cu aceste cuvinte: „Oh lumină preafrumoasă, ce străluceşti din înaltul cerului înveșmântând în lumină pe cei ce erau în întuneric şi în umbra morţii! În momentul în care a coborât acolo Răscumpărătorul, veşnica noapte s-a luminat, marele vacarm al celor ce se tânguiau a încetat şi sălbatica tabără a torţionarilor s-a cutremurat văzându-l pe Mântuitorul prezent. Atunci tresăriră principii Edomului, se cutremurară puternicii Moabului şi îngheţară de spaimă locuitorii ţării Canaanului. Și toţi infernalii torţionari, în întunericul beznei lor începură să şoptească între ei, zicând: „Cine-i Acesta? Cine-i viteazul, puternicul şi strălucitorul Acesta? N-a mai venit niciodată un astfel om în iadul nostru. Niciodată n-a mai trimis lumea în cavernele noastre un astfel de om. Căci vedem că Acesta-i stăpân, nu rob; zdrobitorul păcatului, nu păcătos; judecător pare a fi, nu învinuit; vine să lupte, nu vine la pedeapsă. Spuneţi-ne unde au fost paznicii şi portarii noştrii când a spart lacătele porților iadului acest Cuceritor şi a pătruns la noi cu forţa? Cine o fi Acesta care poate face aceste fapte? Dacă ar fi unul dintre învinuiți, n-ar fi aşa de îndrăzneţ, şi de-ar avea vreo urmă de păcat, nu s-ar fi luminat întunericul nostru cu lumina lui. Dar dacă este Dumnezeu, ce are a face El cu iadul? Şi dacă-i om, cum de are atâta îndrăzneală? Dacă-i Dumnezeu ce caută în mormânt? Şi dacă-i om, cum de-a putut goli limbul? Oh Cruce, ce ne-ai zădărnicit speranţele şi ne-ai păgubit! Printr-un lemn ne-am dobândit toate bogăţiile şi acum tot pentru un lemn le pierdem.” Astfel de cuvinte şuşoteau între ei acei tovarăşi de iad când nobilul nostru biruitor intră acolo să-şi elibereze prizonierii.

Acolo erau adunate toate sufletele Drepţilor care de la începutul lumii până-n acel ceas părăsiră viaţa pământească. Acolo puteai vedea un prooroc ce fu tăiat cu fierăstrăul, pe altul ucis cu pietre, pe unul cu capul zdrobit cu o bară de fier şi mulţi alţii care-l slăviră pe Dumnezeu cu alte feluri de moarte. Oh, glorioasă companie! Oh, preanobilă comoară a Cerului! Oh, preabogată parte cuvenită triumfului lui Cristos! Acolo se aflau și primi doi oameni care populaseră lumea, și care aşa cum fuseseră primii la păcat, fuseseră şi primii la credinţă şi speranţă. Acolo era sfântul bătrân care construindu-şi arca, salvă seminţele ca să repopuleze lumea după apele potopului. Acolo era primul părinte al celor credincioşi, care a meritat înaintea tuturor să primească Legământul lui Dumnezeu, însemnarea şi semnul vizibil al slujitorilor lui în carnea sa. Acolo era ascultătorul său fiu Isaac, care ducând pe umeri lemnele cu care urma să fie jertfit, prefigură jertfa lui Cristos şi restaurarea lumii. Acolo era sfântul părinte al celor douăsprezece triburi, care câştigând cu îmbrăcăminte străină şi haină de pelerin binecuvântarea tatălui său, prefigură taina întrupării Cuvântului dumnezeiesc. Acolo era de asemenea, ca oaspete şi nu locuitor al acelor ţinuturi, sfântul Botezător, şi fericitul bătrân care nu voise să părăsească lumea înainte să vadă cu ochii lui tămăduirea lumii, să-l ia în braţe şi să-i cânte ca o lebădă înainte să moară dulce cântare. Tot acolo îşi avea locul săracul Lazăr din Evanghelie, care prin rănile şi răbdarea sa, s-a învrednicit să aibă parte de o aşa nobilă companie şi speranţă.

Tot acest cerc de sfinte suflete era adunat acolo, gemând şi suspinând după Ziua aceasta, şi în mijlocul lor, ca un dirijor, îl puteai vedea pe sfântul Rege şi Profet care-şi repeta neîncetat vechea plângere, zicând: „Cum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeul meu. Lacrimile mi-au fost pâine noapte şi zi, când îmi ziceau: Unde-i Dumnezeul tău?” Oh, sfinte rege dacă asta-i pricina tânguirii tale, înceteateză azi a o mai cânta, că este deja prezent aici Dumnezeul tău, este aici Mântuitorul tău. Schimbă acum cântarea ta, şi cântă ce-i cântai odinioară când ai scris: „Binecuvântata-i Doamne pământul tău şi l-ai scos pe Iacov din robie. Iertat-ai răutatea poporului tău şi ai trecut cu vederea mulţimea păcatelor lui.” Şi tu, sfinte Ieremia, care pentru Domnul ai fost bătut cu pietre, închide acum Cartea Plângerilor pe care-ai scris-o văzând Ierusalimul distrus şi templul lui Dumnezeu ruinat, căci iată alt templu, mai frumos decât acela vei vedea peste trei zile reconstruit, un alt Ierusalim peste întreg pământul înnoit.

Cine ar putea descrie ce au putut simţi toţi aceşti fericiţi Părinţi când îşi văzură întunericul luminat, exilul încheiat şi gloria începută? Cu câtă bucurie cântară, văzându-se scoşi din robia Egiptului şi pe duşmanii lor morţi în Marea Roşie: „Să-i cântăm Domnului, care cu mărire a triumfat, şi cal şi călăreţ i-a aruncat în mare!” Cu ce suflet se aruncă acel Prim-Părinte al întregului neam omenesc, la picioarele Fiului şi Stăpânului său zicând: „Ai sosit, prea iubite stăpân şi mult aşteptate, să-mi tămăduieşti păcatul. Ai venit să-ţi împlineşti cuvântul, şi n-ai dat uitării pe cei ce sperau în Tine. Biruit-ai calea cea aspră cu marea Ta îndurare şi ostenelile şi durerile crucii învinse au fost de măreţia iubirii Tale!”

Nu putem descrie în cuvinte veselia acestor Părinţi. Dar cu mult mai mare era, incomparabil, bucuria Mântuitorului, văzând aşa mulţime de suflete răscumpărate de Patima sa. Cât de folositoare se vedeau atunci, Doamne, ostenelile Crucii, când deja se puteau întrevedea roadele pe care începea să le aducă preasfântul arbore! După ce i se născuseră patriarhului Iosif cei doi fii în pământul Egiptului, toate ostenelile trecutului n-am mai contat pentru el. De aceea a dat primului său copil născu în țara aceea, numele de Manase, zicând: „M-a făcut Domnul să uit toate ostenelile mele şi ale casei tatălui meu!” Dar oare ce simţea Mântuitorul nostru când după martiriul Crucii, se văzu înconjurat de atâţia fii, când Acel măslin preţios de atâtea frumoase lăstare se văzu înconjurat?