Caracteristicile spiritualității carmelitane

7 ELEMENTE FUNDAMENTALE

Baza comună tuturor ramurilor tradiţiei carmelitane:

1. Zelul proorocului Ilie
2. Viaţă mariană
3. Primatul Contemplaţiei
4. Viaţa de Rugăciune
5. Întâlnirea cu Cristos şi transformarea mistică în El
6. Ascetismul radical
7. Apostolatul care revărsare a plinătăţii vieţii interioare

1. ZELUL PROOROCULUI ILIE

Ordinul carmelitan își are originea la locul tradiţional al fântânii lui Ilie, la doi pași de locaţia vechii Școli de Profeţi de pe faimosul munte Carmel. Viaţa spirituală a Carmelului este de aceea complet impregnată de spiritul lui Ilie; carmelitanul se identifică cu sufletul și spiritul lui Ilie. Imitarea marelui prooroc a dat școlii carmelitane prima ei trăsătură caracteristică.

Cine este Ilie pentru carmelitani? În VT, Ilie este modelul omului drept și al profetului, modelul prieteniei cu Dumnezeu. Pentru carmelitani Ilie este omul pe care la condus Domnul în adâncul singurătăţii, ca să-i dea să bea din râurile de apă vie, să guste în contemplaţie, plăcerile dumnezeirii.  În Ilie Carmelul vede modelul eremitului, idealul cel mai adânc al carmelitanului, foamea de contemplaţie a proorocului care nu iese din prezenţa Domnului, ci îi așteaptă și imploră cu zel și îndrăzneală arătarea. Pentru Carmel Ilie este Părintele vieţii contemplative, și în același timp o chemare urgentă la detașare de toate pentru a putea căuta fără piedici numai Feţa Domnului în singurătate.

Spiritul lui Ilie constă în esenţă în dorul irezistibil după unirea cu Dumnezeu; nu un dor oarecare, nu un dor care rabdă și se resemnează cu absenţa Iubitului până în viaţa de după moarte, ci un dor insistent, care caută împlinirea imediată și totală a dorinţei de Dumnezeu, a unirii cu El prin harul contemplaţiei mistice încă din viaţa aceasta. Sufletul carmelitanului e ars, ca nisipul fierbinte al deșertului, de setea după lucrurile divine, iar conștiinţa prezenţei lui Dumnezeu în sufletul său intensifică speranţa întâlnirii imediate-directe cu El. Carmelitanul este convins că, odată îndeplinite anumite condiţii, odată creată atmosfera de solitudine de pe Sinai, este posibilă și iminentă omului intrarea în intimitatea vieţii divine, căci Domnul nu caută la faţa omului și bucuria lui este printre fiii oamenilor. De aceea Carmelitanul, pe urmele lui Ilie, se menţine neîncetat în prezenţa Dumnezeului celui viu, știind că nu va întârzia lumina lui fierbinte să-i aprindă, să-i ardă mizeriile și să-i lumineze sufletul.

 

 

2. VIAŢA MARIANĂ

MARIA, MODELUL ŞI REGINA CARMELULUI

În mod semnificativ prima capelă a eremiţilor pe Carmel a fost dedicată Sfintei Fecioare Maria a Muntelui Carmel. Încă de la începuturi noul Ordin s-a distins printr-o profundă evlavie mariană. Erau numiţi Fraţii Sfintei Fecioare, întru-cât Maria era Doamna lor, căreia i se legau prin jurământ să-i presteze obedienţă.

Carmelul are două modele, care au împlinit idealul contemplativ al Ordinului. Unul din VT și unul din NT.  În Carmel Maria nu este doar obiect de cult, ci este modelul carmelitanului, , Maria este exemplul primar de ajungere la unirea și intimitatea profundă cu Dumnezeu. De aceea viaţa carmelitană este o viaţă de imitare a Mariei. Maria trăiește reculeasă în continuă adoraţie, acţionând strict sub impulsul Spiritului și pentru gloria Tatălui. Tăcere și liniștea Mariei sunt rodul celei mai intime comuniuni cu Dumnezeu. Liniștea sa este adoraţie și iubire.

Veșmântul carmelitan (scapularul) este veșmântul Mariei. Carmelitanul imită atitudinea interioară fundamentală a Mariei de adorarea neîntreruptă a Cuvântului; cu cât este cineva mai apropiat de Maria cu atât devine, asemenea ei, mai contemplativ.

Maria este calea pe care se ajunge la Isus, căci ea poate dezvălui celor care se încred în Ea, taina ascunsă a sufletului lui Cristos pe care ea la cunoscut mai bine decât oricine.

Maria este pentru orice carmelitan modelul activităţii în Biserică. Viziunea inefabilă pe care o contempla neîncetat în interiorul său, nu i-a diminuat niciodată activitatea exterioară, ci i-a conferit unitatea desăvârșită între viziune și acţiune.

 

 

3. PRIMATUL CONTEMPLAŢIEI. IDEALUL CONTEMPLATIV CARMELITAN

Baza spiritulităţii carmelitane nu este regula, ci o experienţă cu Dumnezeu, directă și intimă. Oricine vrea să ducă viaţă de carmelitan trebuie să aibă spirit contemplativ și un adânc simţ al stării dinaintea lui Dumnezeu. Carmelitanul se caracterizează printr-o căutare interioară instinctivă  a lui Dumnezeu, care este în inima lui și care-l duce spre simlificarea vieţii și spre sărăcia spirituală, spre debarasarea de toate pentru a se putea gândi numai la Dumnezeu și pentru a se uni desăvârșit cu El.

Contemplaţia rămâne partea cea mai bună aleasă de carmelitani, și idealul vieţii lor. Realizarea lui vieţii contemplative, pornește de la credinţa în Prezenţa Persoanelor Divine în sufletul dreptului și de la consecinţele practice ale acesteia (neîntrerupta adoraţie-închinare, mulţumire, încredere nelimitată, conversaţie și atenţie iubitoare neîntreruptă). Contemplativul este acela pentru care gândul și dorinţa de Dumnezeu prevalează peste toate celelalte intenţii și preocupări. Are viaţă contemplativă, măcar incipientă, acela pentru care Dumnezeu este realitatea pe care o dorește și caută sistematic și cel mai mult, Domnul fiind cel care aduce inimii cele mai mari satisfacţii, bucurie pe care voim să-l împărtășim altora. În viaţa activă cotidiană contemplaţia învăluie fiecare clipă, dându-i sens și puterea  invincibilă a iubirii, fără însă ca sufletul să piardă vreun moment complet atenţia de la prezenţa lui Dumnezeu, dinaintea căruia contemplativul continuă în ascuns să stea cu frică și cu cutremur, cu ecunoștinţă, speranţă și răpit de dragoste.

Viaţa carmelitană – după unul dintre cele mai vechi documente ale Ordinului, are un dublu scop, asemenea dublei doze de spirit profetic cerut de Elisei pentru discipolii săi. Realizarea primului ţine de noi, de efortul nostru și constă în a-i oferi lui Dumnezeu o inimă sfântă, liberă de orice urmă de păcat actual. Al doilea scop al acestei vieţi ne este împărtășit de Dumnezeu ca dar gratuit. Și nu doar după moarte ci încă în timpul vieţii muritoare putem gusta și experiementa spiritual puterea prezenţei divine și dulceaţa gloriei cerești.

Nu greșim când afirmăm că spiritualitatea carmelitană are o vocaţie specială la viaţa mistică. Este de altfel singurul ordin care enunţă formal vocaţia membilor luiq\Ssxxx  la cea mai înaltă viaţă mistică. Membrii lui vor ajunge la haruri mistice dacă sunt fideli regulei și dacă Dumnezeu consideră oportun. Contemplaţia mistică este propusă carmelitanului încă de la început drept ţintă de urmărit, ideal de realizat, chiar dacă, fiind dar gratuit, Dumnezeu decide când și cui îl dăruiește. „Dacă sufletul îl caută pe Dumnezeu – scrie Sf.Ioan al Crucii – cu mult mai mult Iubitul său îl caută pe el, și dacă sufletul îi trimite dorinţele sale de iubire, El îi va trimite ispiraţiile și atingerile Sale divine„ (Fiamma 3,28). Carmelul crede aceasta și consideră că fiecare trebuie să facă tot ce ţine de el pt a se face vrednic de contempaţia mistică, după care să se abandoneze liber generozităţii lui Dumnezeu.

Sf.Tereza: ”Dumnezeu îi invită pe toţi la contemplaţie, iaracelora care-l urmează le dă să bea apa cea vie, pentru ca nici unul să nu rămână fără alinare și să moară de sete„ (Cammino, 19,15; 20,2).

 

 

4.       VIAŢA DE RUGĂCIUNE

Nu miră faptul că spiritualitatea care-și propune ca ideal contemplaţia mistică a ajuns să dezvolte în cel mai înalt grad doctrina creștină despre rugăciune. Nu una teoretică, sistematizată din scrierile sfinţilor, ci una formulată puţin câte puţin din propria experienţă prelungită.

La contemplaţia se ajunge pe calea rugăciunii. Rugăciunea este viaţa carmelitanului. Rugăciunea mentală, sau a inimii, rugăciunea adâncă, profundă, susţinută ocupă în Carmel primul loc ăntre toate celelalte exerciţii, fiind mijlocul principal pentru realizarea idealului contemplativ. Tereza: „Toţi cei ce purtăm sfântul veșmânt al Carmelului suntem chemaţi la rugăciune mentală (oracion) și la contemplaţie; căci aceasta este originea noastră și pe această cale se caută perla preţioasă ascunsă în ţarină.” „Rugăciunea mentală este poarta de intrare în castelul interior.”

MEDITAŢIA. Rugăciunea mentală este un colocviu intim cu Dumnezeu, o relaţie de prietenie, o conversaţie frecventă cu Domnul de care ne știm iubiţi. Domnul răspunde cu bucurie celui care își deschide inima, spunându-i cuvinte de încurajare și îndrumare, nu prin cuvinte auzite cu urechile ci Maestrul divin ne instruiește prin mari sentimente interioare.

Când este practicată cu regularitate și constanţă meditaţia obișnuiește sufletul cu o atitudine de atenţie neîntreruptă și comuniune c Domnul.

 

RUGĂCIUNEA LITURGICĂ. Este o obligaţie atât în viaţa comună cât și în cea privată a carmelitanilor. Meditaţia ajută la interiorizarea rugăciunii, liturghia orelor manifestă în afară sentimentele de dependenţă, de iubire, de adoraţie. Liturghia orelor inserează contemplativul în misterul sacerdotal al lui Cristos, făcându-l părtaș la viaţa eclezială.

 

PRACTICA PREZENŢEI LUI DUMNEZEU. Este exerciţiul specific prin care carmelitanii practică articoll din Regulă care cere rugăciunea neîncetată, zi și noapte. Rămânerea atentă și neîntreruptă în prezenţa Domnului, este exerciţiul prin care realităţile cotidiene, în loc să împrăștie sufletul, sunt asimilate vieţii contemplative .

Exerciţiul poate fi practicat în două moduri distincte: asemena prietenului care-și privește prietenul, fără a face altceva. Sau ca prietenul care-și privește prietenul și privindu-l se umlple de afecţiune și aspiraţii de iubire: îl admiră, i se oferă, îi promite daruri. Carmelitanul practică a doua variantă, începând și terminând toate acţiunile cu Isus, făcând eforturi de a nu-și lua ochii de la El, privindu-l ca pe o călăuză cu admiraţie și iubire.

 

5. ÎNTÂLNIREA CU CRISTOS și TRANSFORMAREA ÎN EL

Interiorizarea sufletului se realizează prin imitarea și identificarea cu Isus Cristos. Pătrunderea în misterele sale este mijlocul prin care se ajunge la unirea cea mai intimă și mai vie cu Dumnezeu. „Putem progresa numai în măsura în care-l imităm pe Cristos”, spunea Sf.Ioan al Crucii.

Sf.Tereza ne-a lăsat moștenire iubirea faţă de umanitatea lui Cristos, care era conţinutul meditaţiilor sale (misterele de durere, de bucurie, Euharistia). A-l avea mereu prezent dinaintea ochilor pe Cristos e de mare folos pe orice treaptă spirituală, iar pe cei avansaţi îi ţine departe de insidiile diavolului. Meditaţia la viaţa pământească a lui Isus este metoda de rugăciune de la care trebuie toţi să înceapă, apoi să avanseze și tot cu ea să încheie.  Nici nu există o cale mai înaltă și mai sigură, până când Domnul ridică rugătorul la rugăciuna supranaturală. (Vida, cap 12-13).

Isus este calea cea mai ușoară de a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu. Carmelitanul se nevoiește să pătrundă în sanctuarul intim al sufletului lui Isus, să se unească cu El, ca să-i poată oferi  lui Cristos o altă umanitate (trupul și sufletul nostru) prin care să-și perpetueze misiunea reparatoare și sacrificiul.

 

6. ASCETISMUL RADICAL

Domnul, spune Sf.Tereza, iubește ordinea, și nu lucrează în suflet decât după ce îl vede desprins și în întregime dăruit lui”. (Cammino 28,12). Dar pentru a se putea dărui în întregime, sufletul trebuie să nu mai fie distras de chemările patimilor. Fiecare este tras de propria inimă spre spre lucrurile pe care le preţuiește. Viaţa de rugăciune adâncă, reculeasă, ce duce la unirea cu Dumnezeu în contemplaţie, pretinde detașarea radicală de tot ceea ce distrage atenţia interioară.

Carmelitanul se detașează, cel puţin lăuntric, afectiv, de toate cele exterioare. Detașarea aceasta înseamnă în primul rând tăcere: liniște, rărirea conversaţiilor cu oamenii pentru a le înmulţi pe cele interioare cu Dumnezeu, mortificarea curiozităţii, a dorinţei de a ști noutăţi. Tăcerea în schimb adună omul în sine, îl concetrează asupra esenţialului. Singurătatea face mai vie sesizarea Prezenţei lui Dumnezeu. Sufletul carmelitan caută să facă gol în jurul său pentru a fi liber să se ofere în întregime lucrării lui Dumnezeu.

Carmelul aspiră la înălţimi mari; propune sufletului ca ideal – în termenii lui Ioan al Crucii – ”unirea totală cu Dumnezeu … o unire care constă în totala transformare a voinţei noastre în cea a lui Dumnezeu, astfel încât nimic să nu fie contrar voii celui Preaînalt, ci toate faptele și iniţiativele sufletului să depindă total de ceea ce dispune Dumnezeu„ . Carmelitanul luptă pentru a se detașa de sine, pentru a nu mai acţiona după tendinţele și înclinaţiile sale naturale, ci după exigenţele evanghelice și mișcările harului. Tereza: „Fiecare trebuie să considere înfrângerea de sine afacerea lui cea mai importantă, fără de care o mulţime de obstacole interioare ne vor împiedica zborul spre Creator.”

În Carmel se vorbește des despre purificare, iar penitenţa corporală e ţinută la mare preţ.Rugăciunea și tratamentul delicat a corpului nu pot merge împreună. Trupul și nevoile lui pătimașe trebuie mereu supravegheat și ţinut în frâu. Sufletul trebuie sistematic purificat de toate patimile, de la rădăcină. Căci intesitatea unirii cu Dumnezeu este întotdeauna direct proporţională cu gradul golirii și nimicirii de sine pentru El.

 

7. APOSTOLATUL CARMELITAN

În Carmel apostolatul este văzut ca un rod al vieţii interioare, ca o revărsare naturală a belșugului iubirii revărsate de Dumnezeu în inima contemplativului. Contemplaţia autentică dilată inima, făcând-o capabilă de intenţiile salvifice a lui Cristos pentru toţi oamenii. Pentru carmelitan contemplaţia și acţiunea evanghelizatoare nu sunt doi poli între care are de ales ci două aspecte care ritmează una și aceeași vocaţie. Contactul viu în contemplaţie cu Dumnezeu devine izvor de apostolat împingând contemplativul spre slujirea dezinteresată a aproapelui, pentru mântuirea tuturor sufletelor.

Apostlatul carmelitan nu cere cu necesitate fapte exterioare. Carmelul a dat mereu o mare importanţă apostolatului interior al rugăciunii și sacrificiului. Principala misiune apostolică a contemplativului este mijlocirea în rugăciune și mortificare pentru nevoile Bisericii, căci sufletele dragi Domnului sunt mai ușor ascultate și sacrificiile lor sunt mai valoroase. Pentru aceasta – zice Tereza -, își propun în final sufletele carmelitane să cultive prietenia cu Dumnezeu. Pentru aceasta urmăriţi cu atâta râvnă realizarea idealului de intimitate cu Domnul, căci este un instrument de vastă acţiune în favoarea păcii și mântuirii lumii.

Carmelitanii sunt convinși că iubirea contemplativă este apostolică în sine, ca mărturie care atrage ploi de lumină și har de la Dumnezeu peste suflete. Dinaintea lui Dumnezeu – scrie Ioan al Crucii – este mai de preţ o fărâmiţă de iubire pură decât toate celelalte fapte împreună, oricât ar putea pare că sufletul nu face nimic. (Cantico 29,2) Dacă nu toţi pot fi mari apostoli și evangheliști, toţi pot excela în apostolatul interior al rugăciunii, contribuind prin sfinţenia lor la revărsarea din belșug al harului în membrele Trupului Mistic.

Acest mare adevăr, adesea grav ignorat, nu înseamnă excluderea activităţii apostolice exterioare. Iată scopul rugăciunii: faptele, faptele, faptele! Exclama maestra vieţii mistice a Carmelului (Castello 7,4,7). Contemplaţia se dilată înspre fapte, este însăși pregătirea pentru apostolatul autentic și rodnic.

Carmelitanii, ca spiritualitate contemplativă, au misiunea răspândirii practicii rugăciunii și intimităţii cu Dumnezeu; dar nu pot fi convingători decât în măsura în care ei înșiși au acces personal la contemplaţie. Fără a exclude activităţile pastorale și exigenţele obedienţei, carmelitanul va prefera acele forme de apostolat în care poate împărtăși altora iubirea sa pentru viaţa de reculegere, iniţiindu-i în rugăciunea mentală (lectio divina), formării spirituale-teologice, etc.

Singura limită pusă activităţii, este apărarea spiritului contemplativ. Contemplaţia trebuie să hrănească apostolatul nu să fie diminuată de el.

 

Misiunea laicilor carmelitani în lume: organizarea ordinii temporale în așa fel încât să ofere sufletelor o formare care să le atragă spre Cer. Un cavaler, un paladin contemplativ  al culturii și civiliazaţiei creștine format pentru a o apăra.