Mortificarea creștină

Cine vrea să fie ucenicul meu să se lepede de sine, să-şi ia Crucea … Mt 16,24

Cel care-l iubeşte pe Dumnezeu tinde să se unească desăvârşit cu El și se hotărăşte să facă întru totul voia Sa. Prin penitență creștinul se purifică de păcatele sale din trecut și din prezent. De aceea primul pas pe calea unirii cu Dumnezeu este decizia fermă de a nu mai păcătui. Dar vedem reținerea de la păcat că nu e lucru uşor. Cu toate strădaniile şi bunele noastre intenţii, cădem! Ce putem face pentru a preîntâmpina viitoarele căderi? De ce nu am putut rezista până acum? Răspunsul este insuficienta practicare a virtuţii mortificării, virtutea creștină care restabileşte întâietatea sufletului asupra trupului prin înfrânarea înclinaţiei exclusive spre plăcere (concupiscenţa), făcând astfel treptat posibilă supunerea trupului față de suflet, a sufletului față de lucrările Spiritului Sfânt, dăruirea totală a inimii lui Dumnezeu și în consecință – prin harul Său – stoparea recidivelor.

Trebuie să scoatem răul de la rădăcină. Am văzut în cateheza 24 cât de adânc este înfiptă această în pământul sufletului, – adevăr care îl face pe Cristos să se adreseze întotdeauna oamenilor cu: voi care sunteţi răi! Toți putem spune împreună cu Sf.Pavel: „nu fac ce vreau… păcatul locuieşte în mine” (Rom 7,15). Omul nu este bun în sensul modern alafirmației. Are o înclinaţie spre rău atât de persistentă încât nu o poate corecta fără harul lui Cristos.

NECESITATEA MORTIFICĂRII

Care este sursa răului din noi? Tradiția spirituală a Bisericii a identificat trei surse: două în afara noastră şi una chiar în inima, în înseși carnea noastră.

Sursa primară a răului este întotdeauna Diavolul: el ne ispiră şi împinge spre rău neîncetat, cu violenţă. El ne învaţă să trăim liberi de Dumnezeu, ne învaţă că ne descurcăm mai bine fără El, că trebuie să ne urmărim propriile interese nu ale Lui, că binele nostru nu coincide cu Binele lui Dumnezeu, pe scurt, ne învaţă iubirea dezordonată de sine (egoismul), rădăcina tuturor relelor care ne împiedică să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi ne duce treptat la îndepărtarea de El.

După multe căderi trupul şi psihicul formează, treptat, structuri sufleteşti ale păcatului: inima începe să se simtă bine păcătuind. Toată simţirea, toate facutăţile sufleteşti, chiar şi trupul se impregnează de păcat. De acum răul îşi are sursa în noi, emană din noi, din înclinaţiile noastre rele, din inima noastră. Duşmanul sufletului e în propria noastră casă şi într-o anumită măsură suntem chiar noi înșine. Un duşman mult mai dificil decât ceilalţi doi, pentru că ne e interior, pentru că ne urmează pretutindeni, se implică în tot ce facem, tot ce gândim, tot ce poftim… pentru că suntem  noi înşine.

Atunci când majoritatea oamenilor ajung să fie infestaţi cu acest cancer moral în inima lor, societatea lor crează structuri mentale, culturale, legislative care să înlesnească săvârşirea răului. Acum, în acest punct, sursa răului e din nou în afara inimii noastre, în climatul social. Păcatul după ce ne-a comandat din interior ne dictează din afară, cu instrumente coercitive greu de învins (legi, violenţă, presiuni sociale, etc) .

Purificarea completă de păcat urmează calea inversă. Mai întâi creştinul se eliberează prin credinţă de dependenţa de lumea păcătoasă; nu schimbăm noi lumea în această fază (sfinţii pot schimba lumea pentru că nu mai sunt ai lumii), dar putem să devenim independenţi de principiile lumii fără de Dumnezeu, putem renunţa la toate lucrurile inutile şi periculoase cu care ne-a umplut viaţa spiritul lumii.

 După eliminarea primei surse externe, ajungem la efortul de extragere a răului din interiorul nostru, la lupta cu propriile înclinaţii spre anumite păcate. Aceasta se face prin mortificare, prin efortul de a elimina din potențele sufletului slăbiciunea nativă care ne face să capitulăm sistematic în fața presiunilor din lăuntru exercitată constant de înclinația spre plăcerea dezordonată, fie ea senzorială, afectivă, socială sau intelectuală.

Rădăcinile păcatelor în noi

Posibilitatea păcatului e în noi permanent, prin concupiscenţa pe care Botezul nu a eliminat-o. Când ea se îmbină cu preferinţa de sine în locul preferinţei pentru Dumnezeu, cu căutarea binelui, plăcutului altundeva decât în voia lui Dumnezeu – apare păcatul. Cum scoatem acest rău din inima noastră? Căci dacă ne iubim pe noi înşine vom pieri: „cine îşi iubeşte propria viaţă o va pierde; cine îţi urăşte viaţa din această lume, o va păstra pentru viaţa veşnică” (In 12,25). Sfinţii sunt creștinii care au dus iubirea de Dumnezeu până la dispreţul de sine, până la dispreţul a tot ce era dezordonat în ei.

La nivel practic lucrurile arată diferit decât la acest nivel principial: concupiscenţa (înclinaţia spre rău) şi iubirea de sine iau forme concrete, diferite în inima fiecăruia. Maeştrii creştini de ascetică au descoperit şapte principii, şapte rădăcini concrete ale păcatului în suflet, strâns legate între ele. Fiecare persoană are nativ una una dintre aceste rădăcini mai puternică, mai îngroşată, pe care dacă o identifică şi o extrage, le va extrage odată cu ea şi pe celelalte şapte, sau cel puțin le va slăbi foarte mult. Avem aşadar aici cunoscuta doctrină a celor şapte păcate/vicii capitale: (mândria, lenea, întristarea/invidia, mânia, avariţia, necumpătarea şi desfrânarea), şi cea a defectului dominant. Ne vom ocupa de acestea într-o cateheză specială, aici limitându-ne la a preciza rădăcina şi interdependenţa viciilor.

Când iubirea de sine se infiltrează în principalele trei necesităţi umane (de conservare, de securitate şi de recunoaştere socială) derivă tripla înclinaţie spre rău:

  1. înclinaţia spre plăcerile trupeşti (pofta trupului, concupiscenţa cărnii, goana după plăceri senzuale care ogeră gratificare imediată),

  2. înclinaţia spre acumularea bunurilor care oferă securitate şi (pofta ochilor, să te vezi în siguranţă, goana după bogăţii)

  3. înclinaţia spre faimă (renume, prestigiu, grija pentru propria imagine în faţa oamenilor, a primi gloria de la oameni, orgoliul vieţii şi pofta de putere pământească, goana după funcţii înalte).

Pofta de senzaţii naşte necumpătarea în alimentaţie (de unde scăparea limbii de sub control şi pofta nemăsurată de divertisment) şi desfrânarea (de unde ataşamentul față de viaţa prezentă, nechibzuinţa, orbirea spirituală).

Pofta de bunuri ce asigură securitatea personală şi comunitară naşte avariţia (de unde perfidia, viclenia, împietrirea inimii faţă de suferinţa altuia, etc).

Pofta de recunoaştere, de afecţiune naşte mândria, care la rândul ei aduce vanitatea (goana după elogii şi onoruri, care duce după sine nesupunerea faţă de autorităţi, ipocrizia, goana după noutate), tristeţea (delăsarea pe calea mânturii din pricina abnegaţiei necesare, dezgustul de cele spirituale, mediocritatea creştină, lenea), invidia (întristarea pentru binele altuia văzut ca obstacol în calea realizării de sine, de unde calomnia, bârfa) şi mânia (a respinge cu violenţă ceea ce ne displace chiar dacă e spre folosul nostru sufletesc, de unde se nasc certurile, injuriile, disputele, violența, războaiele).

Acestea sunt seminţele morţii în noi. Ele trebuiec nu doar moderate ci ucise, pentru că deşi nu sunt cele mai mari păcate posibile sunt începutul tuturor păcatelor. Cine le extirpă pe acestea a tăiat sursa tuturor păcatelor „Dacă veţi trăi conform trupului veţi muri, dacă prin Spiritul veţi omorâ lucrările trupului veţi trăi” (Rm 8,13).

În mod concret, fiecare dintre noi are mai îngroşat unul dintre cele şapte vicii capitale, cel care se altoieşte cel mai uşor pe temperamentul lui. Cei care din temperamentul lor sunt înclinaţi spre moliciune vor avea mari probleme cu lenea, cu delăsarea şi cu desfrânarea. Cei irascibili şi colerici vor avea de furcă cu mânia şi cu orgoliul. În general calitatea noastră înnăscută cea mai valoroasă este compromisă de infiltrarea în ea a unuia dintre aceste păcate capitale. De pildă, cine excelează din naştere în blândeţe, când e infestat cu moliciunea (lenea) devine blajin, slab, laș, neconvingător, lipsit de orice energie, bărbăție și curaj.

Vom vedea într-o altă cateheză cum putem să ne recunoaştem defectul dominant şi cum să-l învingem. Este nevoie, pentru aceasta, de o bună cunoaştere de sine, lucru la care ne va ajuta foarte mult îndrumătorul spiritual, dacă ne cunoaşte de suficient timp. Pentru cei care vor să avanseze rapid şi sistematic este indispensabilă deprinderea practicării constante a examenului general şi mai ales particular de conştiinţă.

 

Ascetică, Temperament și Umanismul creștin

Avem aici de răspuns la o posibilă nedumerire. De unde ştiu eu care sunt înclinaţiile naturale pe care trebuie să le cultiv şi care sunt cele concrescute pe care să le distrug? E una din ecuaţiile cele mai dificile ale asceticii. Pe de o parte să nu distrugem ceea ce a creat Dumnezeu, pe de alta să nu confundăm creaţia lui Dumnezeu cu natura umană actuală.

E bine de ştiut că natura umană se află actualmente într-o fază decăzută. Dacă o tratăm ca pe natura adamică din Eden, vom cădea în greşala lui Rousseau, de a confunda omul necultivat cu omul natural, caracterul brut, neformat cu caracterul ideal. Ar reieşi de aici că prin educaţie nu trebuie să schimbăm nimic, ci doar să lăsăm „natura” să evolueze de la sine. Princiipiile actuale ale educației post-moderne ultra-permisive sunt generate de o astfel de ideologie eronată.

Or, natura reală, cea creată de Dumnezeu odată cu Adam era altfel. Decăderea omului după păcat este ireversibilă, lăsată doar la latitudinea omului ajutat de harul rămas după cădere. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat tocmai pentru a ne da posibilitatea revenirii la omul adamic şi a depăşirii naturii prin harul supranatural. Aceastî restaurare potențială, nu se realizează automat, ci presupune un întreg proces educativ-ascetic. Sfinţii Păinţi Răsăriteni vorbesc despre două faze ale ascezei:

  1. revenirea la normalitate (la starea lui Adam de dinainte de cădere)

  2. depăşirea umanului, cristificarea; „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu”.

Din această perspectivă insistenţa modernităţii asupra realizării propriului dat natural se dezvăluie ca fiind străină de spiritualitatea creştină. Mai întâi pentru că ceea ce fondatorii modernităţii numesc natură umană nu este natura umană. Apoi, chiar dacă ar fi fost așa, – după Întruparea Fiului, Cruce și Înviere – destinul creştinului depăşeşte infinit simpla chemare adamică la viaţa pământească.

În fapt modernitatea iubeşte omul decăzut şi accesul lui nelimitat la plăceri pământeşti şi de aceea a inventat o întreagă filosofie despre cum nu trebuie cu nici un chip să luptăm împotriva noastră. Asceza sfinţilor ar fi cea mai mare grosolănie, iar încercarea de a-ţi îmbunătăţi temperamentul „natural” prin mortificări trupeşti şi sufleteşti ar fi culmea nebuniei.

Însă țelul stabilit de Cristos pentru noi pretinde o abnegaţie specială, o renunţare de dragul Cerului la ceea ce este doar natural, chiar dacă legitim. Noi creştinii nu trebuie să ne rezumăm la a fi nişte fiinţe rezonabile (raţionale în sens pur natural), ci trebuie să acţionăm totdeauna ca nişte copii ai lui Dumnezeu, a căror destin este Cerul. Asta ne obligă să ne detaşăm de tot ce e strict pământesc, simplu natural. Trebuie să combatem preocupările naturale care ne-ar absorbi activitatea în detrimentul vieţii harului. Trebuie să trăim ca şi cum viaţa aceasta naturală s-ar încheia mâine, sau s-a încheiat deja, după spusa Sf. Pavel în 1Cor 7,29-31: „timpul e scurt, cei ce au soţie să fie ca şi cum n-ar avea, cei care plâng ca şi cum n-ar plânge, cei care sunt veseli ca şi cum n-ar fi, cei ce cumpără ca şi cum nu le-ar putea păstra, cei ce se folosesc de această lume ca şi cum nu s-ar folosi de ea, pentru că înfăţişarea lumii acesteia trece”.

Există într-adevăr riscul unei lupte dusă greşit contra temperamentului (naturii). Dar nu este cazul nostru, a creștinilor post-moderni, ci a acelora care practică mortificări uriaşe fără suficientă iluminare interioară. Astăzi pentru credinciosul de rând pericolul major este confundarea naturii reale cu cea decăzută şi ajungerea la concluzia că nu e nimic foarte grav de schimbat la sine, ci doar ajustarea de detalii, mici accente caracteriale. Chipurile, nu ne-ar cere Dumnezeu să sacrificăm lucruri mari ci doar fărâmiţe zilnice. Dumnezeu cere în funcţie de cât a dat: puţin celui căruia puţin i-a dat, mult celui căruia mult i s-a dat!

Adevărul despre sine

Necombătute la timp, treptat înclinaţiile rele devin o a doua natură pe care o confundăm cu natura noastră reală. Se prea poate ca ceea ce numim noi temperamentul nostru, eul nostru cel mai profund, trăsăturile noastre înnăscute şi neschimbabile, să nu fie altceva decât deformări ale adevăratei naturi cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De aceea purificarea sufletului înseamnă o redescoperire a adevăratului sine, cel plănuit de Dumnezeu. Este o experienţă dureroasă pentru că ne identificăm cu supra-natura noastră păcătoasă (cu partea rea din noi, nu cu partea bună) și în consecință conştientizăm purificarea inimii ca pe o luptă dusă împotriva noastră, ca pe o omorâre a unei părţi foartevaloroase din noi: autorii de spiritualitate o numesc mortificare.

Aşa cum lumea n-a fost plănuită de Dzeu cum este acum, tot aşa nici temperamentul şi caracterul nostru cum le avem acum nu sunt de la Dumnezeu. Ci suntem ceea ce am făcut cu darul lui Dumnezeu prin păcate. Darul curat al lui Dumnezeu îl pot descoperi doar cei care prin efort ascetic luptă să înlăture din inima şi din sufletul lor toate straturile opace suprapuse de viaţa păcătoasă.

Astfel, mortificarea departe de a distruge natura, o redescoperă, o eliberează, o restaurează şi o vindecă. A-l sluji pe Dumnezeu înseamnă a împărăţi peste propriile pasiuni, peste spiritul lumii, peste falsele ei principii şi exemple, peste demoni şi răutatea lor.

De aceea urcuşul ascetic poate fi imaginat ca o călătorie interioară spre descoperirea de sine: acolo în interior ne aşteaptă cea mai mare surpriză, căci cel care şi-a purificat inima va vedea pe Dumnezeu. „Voi veni şi mă voi arăta Lui”, „Vom intra la el şi vom cina cu el”. Aceasta este speranţa noastră, aceasta este cateheza noastră.

Imitarea lui Cristos

Mai amintim, în încheiere, o ultimă raţiune care face necesară mortificarea. Necesitatea de a-l imita pe Isus Răstignit pentru mântuirea sufletelor, care ne-a spus solemn: „Cine vrea să fie ucenicul Meu să-şi ia crucea”. Sf.Pavel spunea când era persecutat, calomniat, dispreţuit, umilit: noi creştinii „purtăm mereu cu noi în trupul nostru moartea lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să se manifeste şi prin trupurile noastre”. Tatăl permite necazurile acestea pentru ca lumea să recunoască în creştini lucrarea directă a lui Dumnezeu.

La Fatima Sf. Fecioară a venit pentru a cere celor trei păstoraşi să se mortifice pentru salvarea păcătoşilor, pentru că nu are cine să se ofere pentru ei. E limpede că nu de filosofi, de psihanalişti ori de sociologi are lipsă lumea ci de Sfinţi, – care să ducă în mijlocul nostru chipul viu al Celui Răstignit.

 

 Pr. Valentin Danciu