Lumina vremurilor din urmă

Adorația euharistică – antidot la zgomotul lumii

În lumea întreagă au luat ființă în ultimele decenii peste 3.000 de capele de Adorație Euharistică Perpetuă prin implicarea mai multor ordine religioase, printre care și cel al Congregației Doamnei noastre a Preasfântului Sacrament prin care a ajuns părintele Justo Lofeudo la Timișoara în vara anului 2006 și a înființat aici Capela de Adorație.

detaliu altarEste nevoie de credință în prezența reală a Domnului pentru ca astfel de inițiative să aibă loc în orașele noastre. Atunci când oamenii reticenți l-au întrebat pe pr. Justo cum are de gând să procedeze și dacă oare socotește că și-a propus un țel realizabil, a răspuns: peste tot în lume asta funcționează pentru că Isus este cel care atrage oamenii și El îi păstrează legați de prezența Lui din altar. Era nevoie de două lucruri: un ciclu de predici în diversele biserici din Timișoara și o bună organizare cu coordonatori de interval și de ore (pentru fiecare oră din săptămână, fie de zi fie de noapte).

Chemarea la adorație este un antidot la zgomotul lumii, spune părintele Alexander  Sherbrooke, care a constatat în ultima vreme o creștere evidentă a numărului celor atrași către adorația euharistică în parohii și comunități, în special tineri.

Domnul i-a zis lui Ilie: „Ieşi şi stai pe munte în faţa Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!”. Atunci a fost un vânt mare şi puternic, să rupă munţii şi să despice stâncile în faţa Domnului; dar nu era în vânt Domnul. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul.
După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de linişte adâncă.
Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la intrarea peşterii; şi, iată, a fost o voce către el: „Ce faci aici, Ilie?”. (1 Regi, 19.11-13)

Sunetul de liniște adâncă ar putea fi Domnul care îi cheamă pe cei umili să se prosterneze în fața Domnului.

La sfârșitul secolului XX Dom Anscar Vonier, abatele din Buckfast, spunea următoarele cuvinte memorabile: ”Salvarea lumii este Sf. Euharistie. Aceasta nu este o frază hiperbolică; este o declarație sobră a unei realități spirituale. Mântuirea lumii înseamnă apropierea de misterul mântuitor al lui Cristos. Când acest mister devine preocuparea constantă a societății umane, activitatea ei cotidiană, grijă ei preponderentă, aspirația ei cea mai înaltă, atunci societatea va fi salvată. Sfânta Liturghie reprezintă diferența dintre păgânism și creștinism, să nu ne facem iluzii.”

O altă urgență mai mare decât reînnoirea credinței în Sfânta Euharistie este greu de imaginat. Fiecare generație începând cu Înălțarea la Cer a Domnului și-a privit vremurile ca fiind cu urgențe. Aceasta este perspectiva acelora care realizează că acestea sunt ”ultimele zile” din istoria umană dintre prima venire al lui Cristos și revenirea Sa glorioasă. Nici unei generații nu i-a scăpat recunoașterea umbrelor vremurilor din urmă, fie în figura misterioasă a lui Anticrist fie în apostazia, care va fi ultima încercare a Bisericii.

Și totuși să nu pierdem din vedere faptul că vremurile noastre, oricât de întunecate, sunt în același timp iluminate – până la revenirea Domnului –  de către Sfânta Euharistie, adică perpetuarea Sacrificiului Crucii și a Prezenței reale al lui Cristos în mijlocul nostru.

Pierzând din vedere pe Cel prezent în Sfânta Euharistie, noi putem diagnostica o boală centrală a Bisericii care acum rănește familiile, generațiile și parohiile.

Este o boală care se află la rădăcina eșecului de discernere a vocațiilor, fie pentru căsătoria creștină, sau pentru preoție sau viața consacrată – vocații care se pot doar recunoaște în lumina Euharistiei.

Această problemă nu aparține doar timpurilor noastre. S-a consemnat în timpul călătoriilor sfântului Carol Borromeu din sec. XVI. că a sosit într-o parohie de sat unde tabernacolul fusese spart și sfântul Sacrament fusese lăsat să se destrame acolo. El simplu a îngenunchiat acolo și a rămas îngenunchiat în fața tabernacolului abandonat toată noaptea.

S-a auzit că Arhiepiscopul de Milano se află singur în Biserică și rapid s-a umplut de mulțimi pentru a participa la această veghere silențioasă. În zorii zilei a celebrat Liturghia și a plecat fără să spună un cuvânt. Astfel a dat o lecție silențioasă.

Parohul de Ars, Sf. Ioan Vianney, a fost întrebat cum a reușit să convertească întreaga localitate. El a arătat locul în care a stat îngenunchiat în fața Sfântului Sacrament.

Acesta este locul unde începe reînnoirea credinței și reînvigorarea Bisericii. Este ceva care se poate obține doar pe genunchi. Asta s-a văzut în expansiunea amplă a adorației euharistice în ultimele decenii. De acolo au pornit mișcări ecleziale și comunități religioase.

Convertirea Ars-ului nu a fost instantanee; a cerut răbdare și perseverență timp de decenii. Parohul a văzut ignoranța ca fiind principalul dușman a înnoirii credinței. Aceasta l-a condus să dedice o energie enormă pentru cateheză și predică.

Scopul pe care Sf. Ioan Vianney l-a așezat pentru fiecare enoriaș a fost unul și același: sfințenia – un alt cuvânt pentru fericire. Astfel și-a văzut comunitatea transformată de la mizerie spre o bucurie aparte. El a chemat oamenii la împărtășanie deasă anticipând astfel decizia de mai târziu a Conciliului Vatican II. El știa că frecventarea sfintelor sacramente ale penitenței și ale împărtășaniei sunt mijloacele vitale pentru a deveni sfinți.

 

Adaptare după: http://www.catholicherald.co.uk/issues/sep-7th-2018/adoremus-the-worlds-salvation/