Gilbert Keith Chesterton a fost un scriitor care a perceput ”încă dinainte de a putea scrie” și ”dinainte de a putea gândi” că lumea nu se explică prin sine însăși și că ea este un miracol. A știut asta cu mult înainte de a gândi în termeni de teologie creștină.

A fost foarte mândru că în aventura vieții sale a descoperit adevărul prin experiență, însă mai apoi și-a dat seama de nebunia lui, arogându-și patronatul adevărului în sinea lui: era de fapt adevărul lui Dumnezeu, creat la începutul lumii! Avem de-a face cu un scriitor catolic fascinant, plin de paradoxuri surprinzătoare care te pun pe gânduri. Filozof, dramaturg, romancier, teolog și critic de artă, Chesterton (1974-1936) a fost denumit prințul paradoxului și a devenit unul dintre cei mai populari și îndrăgiți formatori de opinie în Anglia la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX. Unele dintre cele mai căutate cărți ale lui sunt: ”Ortodoxia” și ”Omul veșnic”.

George Bernhard Shaw, ”dușmanul său prietenos”, a spus despre el că este un ”geniu colosal”.

Născut în Biserica Anglicană, s-a identificat tot mai mult cu catolicismul, ca până la urmă să treacă la Biserica Catolică. Societatea ”Chesterton” a înaintat un dosar pentru beatificare la Vatican.

Iată ce spune scriitorul despre sănătatea mintală:

”Dacă aruncăm o privire la filozofia sănătății, primul lucru pe care îl avem de făcut este să eradicăm o greșeală frecventă. Peste tot circulă opinia că imaginația, în special imaginația mistică, este periculoasă pentru echilibrul mintal al omului.

În general se spune despre poeți că nu te poți baza pe ei; și în general există o vagă asociere între a-ți împleti lauri în păr și a-ți înfige paie. Realitatea și istoria contrazic complet această viziune.

Majoritatea dintre cei mai mari poeți nu au fost doar sănătoși dar extrem de pragmatici; și dacă Shakespeare a ținut într-adevăr vreodată cai, a fost din cauză că el era cel mai în măsură să-i țină. Imaginația nu respiră lipsă de sănătate. Ceea ce respiră lipsă de sănătate este tocmai rațiunea. Poeții nu înnebunesc; dar jucătorii de șah, da. Matematicienii înnebunesc și casierii; dar artiștii creativi foarte rar. După cum veți vedea, eu nicidecum nu atac logica: doar spun că acest pericol se află în logică, nu în imaginație.

Paternitatea artistică este la fel de integră precum paternitatea fizică. Mai mult, este vrednic de remarcat faptul că atunci când un poet a fost morbid, a avut un punct slab de rațiune în creier. Poe, de exemplu, a fost morbid; nu din cauză că era poetic, dar din cauză că era în mod special analitic. Chiar și șahul a fost prea poetic pentru el; nu îi plăcea șahul pentru că era plin de cavaleri și de castele, precum un poem. A preferat pe față discurile negre ale conceptelor, pentru că se asemănau mai mult cu punctele negre ale unei diagrame.

Poate cazul cel mai grăitor dintre toate este acesta: doar un singur mare poet englez a înnebunit, Cowper. Și el a fost înnebunit de logică, dar de logica urâtă și venetică a predestinației. Poezia nu era boala, ci medicina; poezia l-a menținut parțial sănătos. Uneori putea să uite iadul roșu și însetat înspre care l-a atras determinismul său hidos printre apele mari și printre nuferii albi și uniformi ai râului Ouse. A fost damnat de John Calvin; aproape că ar fi fost salvat de John Gilpin.

Peste tot vedem că oamenii nu înnebunesc prin visare. Criticii sunt mult mai nebuni decât poeții. Homer este destul de complet și calm; criticii lui l-au pictat în zdrențe extravagante. Shakespeare este chiar el însuși; doar unii dintre criticii săi au descoperit că era altcineva. Și chiar dacă Sf. Ioan Evanghelistul a văzut mulți monștri ciudați în viziunile lui, n-a văzut nici o creatură atât de sălbatică cum a fost unul dintre proprii săi critici.

În general lucrurile sunt simple. Poezia este sănătoasă doearece ea curge ușor într-un ocean infinit; rațiunea caută să străbată oceanul infinit, făcându-l astfel finit. Rezultatul este epuizare mintală, precum epuizarea fizică a domnului Holbein. Să accepți totul este un exercițiu, să înțelegi totul este un chin. Poetul doar dorește exaltare și expansiune, o lume în care el să se întindă. Poetul doar cere să-și înalțe capul în cer. Logicianul este cel care caută să înghesuie cerul în capul lui. Iar capul lui este cel care se sfarmă.” (citat din ”Orthodoxy”)

Iar despre castitate vorbește cu mult bun-simț, în stilul său inconfundabil și original: 

”N-am putut niciodată să mă amestec în murmurul acestei generații crescânde față de monogamie, deoarece lipsa de restricție față de sex mi se părea atât de ciudată precum sexul în sine. Să fie îngăduit, precum Endymion, să te iubești cu luna și apoi să te plângi că Jupiter și-a păstrat proprii săi sateliți într-un harem, mi s-a părut un anti-climax vulgar.

Să rămâi cu o singură femeie este puțin față de atât de mult precum a vedea o femeie. Dacă m-aș plânge că mă pot căsători doar o singură dată este ca și cum m-aș plânge că m-am născut doar o singură dată. Era ceva incomensurabil cu plăcerea teribilă despre care vorbea (X, n.t). Arăta nu o sensibilitate exagerată față de sex ci o insensibilitate ciudată față de acesta.

Omul este un nebun care se plânge că nu poate intra în Eden prin cinci porți deodată. Poligamia este o lipsă de împlinire a sexualității. ” (citat din ”Orthodoxy”)